S-a arătat bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu, mântuitorul nostru (Tit 3,4). Să-i mulțumim lui Dumnezeu care a mărit mângâierea noastră în timpul acesta de peregrinare, de exilare și de mizerie în care ne aflăm.
Înainte să apară iubirea de oameni a lui Dumnezeu, bunătatea sa era ascunsă. Desigur, ea exista și mai înainte, căci milostivirea Domnului este din veșnicie. Dar de unde se putea ști că era atât de mare? Era promisă, dar nu era simțită; de aceea, mulți nu credeau în ea. Fără îndoială, Dumnezeu a vorbit în multe rânduri și în multe moduri prin profeți (Evr 1,1). Gândurile mele, spunea el, sunt gânduri de pace, nu de nenorocire (Ier 29,11). Dar ce-i răspundea omul, simțind nenorocirea și necunoscând pacea? Până când veți spune: Pace, pace și pace nu există? De aceea, vestitorii păcii plângeau amar (Is 33,7), spunând: Doamne, cine a crezut ceea ce noi am auzit? (Is 53,1). Dar acum, să creadă oamenii ceea ce văd, pentru că mărturiile lui Dumnezeu sunt cu totul adevărate (Ps 92[93],5). De fapt, pentru ca și ochiul tulbure să poată vedea, el a fixat un cort pentru soare (Ps 18[19],6).
Iată că pacea nu mai este promisă, ci trimisă; nu mai este amânată, ci dată; nu mai este profețită, ci prezentă. Iată că Dumnezeu Tatăl a trimis pe pământ un fel de sac plin de milostivirea sa; un sac, spun, pe care pătimirea trebuia să-l desfacă pentru ca, din el, să iasă ceea ce conținea: prețul răscumpărării noastre; un sac, poate mic, dar plin. Căci, un prunc ni s-a dat nouă (Is 9,5), însă în care locuiește toată plinătatea dumnezeirii (Col 2,9). Când a venit împlinirea timpurilor, a venit și plinătatea dumnezeirii. A venit în trup, pentru ca astfel să fie văzută și de cei care sunt trupești și pentru ca, în iubirea sa de oameni astfel manifestată, să fie recunoscută bunătatea sa. De fapt, acolo unde se manifestă iubirea de oameni a lui Dumnezeu, bunătatea sa nu mai poate rămâne ascunsă. Și cum ar fi putut să scoată mai mult în evidență bunătatea sa, decât asumând trupul meu? Trupul meu, spun, nu trupul lui Adam, adică cel pe care l-a avut înainte de cădere.
De ce își declară cu atâta grijă milostivirea, încât ia asupra sa însăși mizeria noastră? De ce este plin de atâta bunătate, încât, pentru noi, Cuvântul lui Dumnezeu se face ca iarba? Doamne, ce este omul că te gândești la el, sau fiul omului că îl iei în seamă? (Ps 8,5; Evr 2,6). Aici trebuie să privească omul ca să-și dea seama cât de mult se îngrijește Dumnezeu de el; de aici poate omul să afle ce gândește sau ce simte Dumnezeu pentru el. Nu te uita, omule, la ce suferi tu, ci la ceea ce a suferit el. Din ceea ce a făcut pentru tine, recunoaște valoarea pe care o ai în fața lui pentru ca, din iubirea lui de oameni, să-ți apară bunătatea lui. De fapt, cu cât s-a făcut mai mic din iubire față de oameni, cu atât mai mare s-a descoperit în bunătate și, cu cât s-a făcut mai umil, cu atât îmi este mai drag. Spune Apostolul: S-a arătat bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu, mântuitorul nostru (Tit 3,4). Desigur, mari și evidente sunt bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Și ce mare dovadă de iubire ne-a dat cel care a avut grijă să unească natura umană cu cea divină.
Din Predicile sfântului Bernard, abate
(Predica 1 la Epifania Domnului, 1-2: PL 133, 141-143)
