„Da, dragi frați și surori, mai ales voi, cei mai în vârstă, ce este mai bun în viață este încă pe cale să vină (...) Fie ca Maica Domnului și Mama noastră, care ne-a precedat în ceruri, să ne redea trepidația așteptării”.
Tocmai am celebrat solemnitatea Ridicarea Sfintei Fecioare Maria cu trupul și sufletul la cer. Acest mister luminează împlinirea harului care a modelat destinul Preacuratei și luminează și destinația noastră. Destinația este cerul. Cu această imagine a Fecioarei Maria ridicată la cer, aș vrea să închei ciclul de cateheze despre bătrânețe.” Astfel a spus papa Francisc la începutul celei de-a 18-a și ultima din șirul catehezelor despre bătrânețe, intitulată: „Durerile creației. Istoria creaturii ca un mister al maternității”. Audiența generală a avut loc miercuri, în Aula Paul al VI-lea din Vatican.
În reflecția sa, papa Francisc s-a oprit asupra celor două modalități de reprezentare a misterului pe care-l celebrăm la 15 august: în Occident, Maica Preasfântă este reprezentată în ridicarea la cer, învăluită în slavă, în vreme ce în Orient, Preacurata este reprezentată adormită, înconjurată de apostoli în rugăciune, în timp ce Domnul Înviat o ține în mâinile sale ca pe un copil. Pornind de la aceste două reprezentări, pontiful a propus o reflecție asupra transfigurării trupului nostru muritor, atât de greu de imaginat, transfigurare care „ne va permite să participăm, cu o emoție sublimă, la exuberanța infinită și fericită a actului creator al lui Dumnezeu, ale cărui aventuri nesfârșite le vom trăi direct”.
„Nu putem să ne imaginăm această transfigurare a trupului nostru muritor, dar suntem siguri că ne va păstra chipurile astfel încât vor putea fi recunoscute și ne va permite să rămânem oameni în cerul lui Dumnezeu” – a spus pontiful, punând accentul pe importanța de a explica taina Ridicării Fecioarei Maria cu trupul și sufletul la cer în relație cu Cristos cel Înviat.
„Am putea spune – urmând cuvintele lui Isus către Nicodim – că este cumva ca o a doua naștere (cf. Ioan 3,3-8). Dacă prima a fost o naștere pe pământ, cea de-a doua este nașterea în cer. Nu este o coincidență faptul că apostolul Paul, în textul citit la început, vorbește despre durerile nașterii (cf. Rom 8,22)” – a spus Sfântul Părinte, reliefând că nașterea la cer are loc „în mod similar cu ceea ce s-a întâmplat cu Isus: Cel Înviat este tot Isus: nu-și pierde umanitatea, experiența și nici măcar corporalitatea, pentru că fără ele nu ar mai fi El, nu ar mai fi Isus: adică, cu umanitatea sa, cu trăirea sa”.
Pontiful s-a oprit și asupra experienței ucenicilor, cărora Isus le apare timp de patruzeci de zile după învierea sa. „Domnul” – a continuat – „le arată rănile care au pecetluit jertfa sa; dar ele nu mai reprezintă urâțenia deznădejdii suferită cu durere, ele sunt acum dovada de neșters a iubirii sale credincioase până la sfârșit. Isus înviat cu trupul său trăiește în intimitatea trinitară a lui Dumnezeu!”
„Cel Înviat trăiește în lumea lui Dumnezeu, unde există un loc pentru fiecare, unde se formează un pământ nou și unde se construiește cetatea cerească, ultima locuință a omului” – a mai spus pontiful, amintind că, atunci când Isus vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu, „o descrie ca pe un ospăț de nuntă, ca pe o petrecere cu prietenii”. luarea în serios a cuvintelor Evangheliei despre Împărăție permițând sensibilității noastre „să se bucure de iubirea lucrătoare și creatoare a lui Dumnezeu și ne pune în armonie cu destinația fără precedent a vieții pe care o semănăm”.
„Dragi prieteni” – a spus în încheiere pontiful – „la bătrânețe, importanța numeroaselor ‚detalii’ din care este făcută viața – o mângâiere, un zâmbet, un gest, o muncă apreciată, o surpriză neașteptată, o bucurie primitoare, o legătură fidelă – devine mai acută. Lucrurile esențiale ale vieții, la care ținem cel mai mult pe măsură ce ne apropiem de despărțire, devin definitiv clare pentru noi. Iată: această înțelepciune a bătrâneții este locul gestației noastre, care luminează viața copiilor, a tinerilor, a adulților, a întregii comunități. Întreaga noastră viață pare a fi ca o sămânță care va trebui îngropată pentru ca floarea și rodul ei să se nască. Se va naște, împreună cu orice altceva în lume. Nu fără durerea nașterii, nu fără suferințe, dar se va naște (cf. Ioan 16,21-23). Iar viața trupului înviat va fi de o sută și de o mie de ori mai vie decât am gustat-o noi pe acest pământ (cf. Mc 10,28-31)”.
