20 1 În ziua cea dintâi a săptămânii, Maria Magdalena vine la mormânt dis-de-dimineaţă ― mai era încă întuneric ― şi vede piatra luată de pe mormânt. 2 Aleargă deci şi vine la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care îl iubea Iisus, şi le zice: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus.” 3 Atunci Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi au venit la mormânt. 4 Amândoi alergau laolaltă; şi celălalt ucenic a alergat înainte, mai repede decât Petru, şi a ajuns primul la mormânt; 5 şi, aplecându-se, vede pânzele zăcând [pe jos]; totuşi n-a intrat. 6 Atunci vine şi Simon Petru, în urma lui, a intrat în mormânt şi vede pânzele zăcând [pe jos], 7 iar giulgiul, care fusese pe capul lui [Iisus], nu era împreună cu pânzele, ci deoparte, împăturit într-un loc. 8 Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care venise primul la mormânt, şi a văzut şi a crezut. 9 Căci ei încă nu ştiau Scriptura ― că El trebuie să învie din morţi. 10 Aşadar ucenicii au plecat înapoi la ei [acasă]. 11 Maria însă stătea la mormânt, afară, plângând. Cum plângea deci, s-a aplecat spre mormânt 12 şi vede doi îngeri, în [veşminte] albe, aşezaţi acolo unde zăcuse trupul lui Iisus, unul [în dreptul] capului, celălalt, [în dreptul] picioarelor. 13 Şi ei îi zic: „Femeie, de ce plângi?” Le zice: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.” 14 Spunând acestea s-a întors în spate şi-L vede pe Iisus stând în picioare; dar nu ştia că este Iisus. 15 Îi zice Iisus: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea, crezând că e grădinarul, Îi zice: „Doamne, dacă Tu L-ai dus [de aici], spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi lua.” 16 Iisus îi zice: „Marie!” Ea, întorcându-se, Îi zice în evreieşte: „Rabbuni”, care înseamnă „Învăţătorule”. 17 Iisus îi zice: „Nu Mă ţine, pentru că nu M-am suit încă la Tatăl; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: «Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.»” 18 Maria Magdalena vine şi-i vesteşte pe ucenici: „L-am văzut pe Domnul” şi [că] i-a zis acestea.
Învierea şi mărturiile despre Înviere. Cf. Mt. 28,1-10.16-20; Mc. 16,1-8.14-18; Lc. 24,1-12.36-49. Înainte de a trece la adnotarea amănunţită a capitolului se cuvin făcute câteva observaţii de ordin general şi comparativ. În sinoptice, secvenţele Răstignire, Înviere, Înălţare sunt clar delimitate, atât cronologic cât şi teologic. Iisus îndură umilinţa supliciilor, moare, împlinindu-Şi destinul ca om, apoi învie şi, în final, Se înalţă la Tatăl, după ce li S-a arătat ucenicilor. La Ioan lucrurile stau altfel, aşa cum am mai avut prilejul să amintim. Cele trei momente sunt unul singur, formează o unitate, dat fiind că prin răstignire Iisus Se înalţă deja la Tatăl. Dar această scurt-circuitare a etapelor nu anulează perspectiva istorică, ci doar o transfigurează, o aureolează. Cele două planuri, istoric şi simbolic-teologic, sunt nedespărţite, practic simultane în cazul Evangheliei după Ioan. Apoi, spre deosebire de sinoptice, unde Iisus li Se arată ucenicilor doar în Galileea, după ceva vreme de la Înviere, aici apariţiile au loc imediat, la Ierusalim, centrul oficial al iudaismului. În al treilea rând, capitolul 20 readuce în prin plan cuplul Petru – „ucenicul cel iubit”. Cei doi sunt prezentaţi într-o „cursă de fond” spre mormântul gol, câştigătorul cursei fiind ucenicul a cărui identitate rămâne misterioasă pentru noi. Dar, la o lectură atentă a întregului episod, se observă nu intenţia de a sabota autoritatea lui Petru, ci de a i-o completa. Între Petru şi „ucenicul iubit de Iisus” se instituie un raport de complementaritate, nu de concurenţă ambiţioasă. Perspectiva evanghelistului (probabil inspirată de intimitatea spirituală cu ucenicul iubit), deşi pe alocuri critică sau ironică, e respectuoasă faţă de „prinţul apostolilor”. Deşi ucenicul ajunge primul la mormânt, el nu îndrăzneşte să intre înaintea lui Petru. Capitolul 21 îi va prezenta, din nou, într-o perspectivă complementară. Dar figura-cheie a capitolului rămâne Maria Magdalena, „apostol al apostolilor”, adică martorul privilegiat al Învierii. În analogie cu ea apare Toma Necredinciosul. Femeia, martoră a Învierii versus bărbatul, sceptic în privinţa Învierii. Maria Magdalena descoperă, dis-de-dimineaţă, mormântul gol. La chemarea ei, Petru şi ucenicul iubit se zoresc spre grădină. Apoi Maria Magdalena rămâne iarăşi singură, iar în singurătatea ei invadată de tristeţe are loc cea mai extraordinară experienţă din viaţa ei. Cunoscut sub denumirea de Noli me tangere, „Nu mă atinge”, după traducerea latină a interdicţiei lui Iisus, episodul s-a bucurat de zeci de reprezentări iconografice. În versiunea ioaneică, Maria Magdalena vine la mormânt neînsoţită de vreo altă ucenică, la ceasul în care ziua se îngână cu noaptea (textul spune că „era încă întuneric”). Deşi ea nu intră deloc în mormânt (rămâne mereu „afară”, de strajă) totuşi ei şi numai ei i Se arată Iisus Hristos abia înviat. Nu lui Petru, nu „ucenicului iubit”, ci doar unei femei înlăcrimate, deznădăjduită la gândul că trupul Mântuitorului ar fi putut fi strămutat. Scena poate fi interpretată în două sensuri, unul nefavorabil, altul favorabil Mariei Magdalena: femeia ajunsă în faţa mormântului îşi dă seama că Domnul a dispărut, dar nu pricepe taina Învierii. Îi cheamă pe cei doi discipoli care, văzând giulgiurile împrăştiate, „au crezut”, adică şi-au dat imediat seama că Scriptura s-a împlinit. Ei pleacă îndată, lăsând-o pe Maria Magdalena la uşa „tainei Învierii”, tot atât de perplexă şi de înceţoşată ca la început. Ea nu-şi dă seama, plecând de la indiciile din mormânt, că Iisus a înviat din morţi. Stăruinţa ei va fi însă recompensată: Iisus Însuşi i Se arată pentru a o consola şi pentru a-i spulbera îndoielile. În această cheie de lectură, Maria Magdalena face pereche, pe acelaşi plan, cu Toma Necredinciosul, care devine protagonistul părţii a doua a capitolului 20. Prin urmare, am avea doi „necredincioşi”, care nu admit realitatea învierii lui Iisus decât după ce Acesta li Se înfăţişează personal (unii Părinţi au propus o astfel de interpretare). Chiar dacă plauzibilă, interpretarea respectivă trece cu vederea sau minimalizează două elemente importante, şi anume: a) unicitatea întâlnirii dintre Maria Magdalena şi Iisus şi b) misiunea kerygmatică, de urgenţă, pe care Acesta i-o încredinţează: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le…”. Ultimul indiciu ne arată limpede că apariţia lui Iisus nu are drept unic scop consolarea ucenicei şi „ratificarea”, dacă putem spune aşa, a Învierii, ci ea presupune un „mai departe” în registru misionar. Optez pentru această interpretare a episodului, întrucât ea consună cu rolul jucat de Maria Magdalena de-a lungul întregii activităţi publice a lui Iisus: ucenică fidelă până la capăt, martoră a răstignirii şi a aşezării în mormânt a trupului, însoţitoare nelipsită de la niciunul din momentele cheie ale theodramei hristice. Cum se explică atunci respingerea aproape brutală a Domnului când aceasta, bănuim noi, se repede să-L îmbrăţişeze? „Nu mă atinge!” spune Iisus. De fapt, verbul grecesc, haptein, tradus îndeobşte prin „a atinge”, are sensul de „a prinde”, chiar „a înşfăca”, sau „a reţine”. Ne-o închipuim aşadar pe Maria, după ce L-a recunoscut pe „Rabbuni”, deschizându-şi braţele şi încercând să năvălească peste El, nebună de fericire. Dar Iisus îi retează elanul: nu M-am urcat încă la Tatăl, nu Mă opri din drum, „nu Mă reţine”. S-au făcut tot felul de speculaţii pe marginea episodului, interpretându-se în fel şi chip atitudinea „severă” a Domnului. Cea mai plauzibilă mi se pare ipoteza pe care tocmai am avansat-o: în drumul Său către Tatăl, Iisus Îşi îngăduie o scurtă oprire, o „haltă” de câteva clipe pentru a-i vorbi Mariei Magdalena, pentru a o consola în durerea ei şi a-i încredinţa misiunea în urma căreia tradiţia o va numi, pe bună dreptate, apostola apostolorum. Şi sensul acestei expresii trebuie reajustat. Adesea, când se citează astăzi, vorbitorii înţeleg că ar fi vorba despre un superlativ: „apostolul apostolilor, cel mai important apostol”. Nu! Sensul exact vine din pasajul ioaneic de care ne ocupăm aici: Maria Magdalena este, la propriu, cea care duce apostolilor vestea urcării lui Iisus la Tatăl, ea este trimisă la cei pe care Iisus îi trimite. Acesta este sensul în care au numit-o Părinţii latini „apostola apostolilor”. În fine, trebuie subliniat rolul privilegiat, unic, pe care îl joacă Maria, o femeie din marginea grupului principal de apostoli-bărbaţi, în episodul-cheie al vieţii lui Iisus: Învierea. Dacă admitem că primul martor ocular al Învierii lui Iisus, primul personaj cu care discută Iisus Cel abia înviat din morţi este Maria Magdalena, ne dăm seama de adevărata importanţă a personajului.
(fragment din Evanghelia după Ioan, ediţie bilingvă, traducere, introduceri şi comentariu
de Cristian Bădiliţă, Editura Curtea veche, 2010)