Din istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică [27] Rugăciunea preotului

În discursul teologic despre realitatea rugăciunii ca fundament al relaţiei dintre creştin şi Dumnezeu, chestiunea rugăciunii preotului a fost întotdeauna pe prim plan. Pe aceeaşi linie, în Biserica Greco-Catolică din România tema rugăciunii liturgice şi personale a preotului este prezentă în întreaga literatură teologică şi spirituală. În manualele de teologie afirmaţia comună este că preotul, pentru a progresa în drumul desăvârşirii vieţii spirituale, trebuie să se roage; în literatura spirituală sacerdotală ideea de fond este că dacă rugăciunea trebuie să fie hrana zilnică spirituală a oricărui suflet, mai presus de toate ea trebuie să fie respiraţia sufletului preoţesc.

Înainte de a ne gândi la rugăciunea personală, particulară, luăm în considerarea rugăciunea liturgică. Este absolut evident că preotul nu trebuie să omită celebrarea liturgiei Bisericii, adică rugăciunea oficială. Între diferitele rugăciuni pe care Biserica le propune întregului popor al lui Dumnezeu regăsim laudele dumnezeieşti, care se mai numesc liturgia orelor sau orele canonice. Laudele dumnezeieşti reprezintă rugăciunea oficială a Bisericii, sunt slujbele bisericeşti zilnice, şi constau în rostirea de psalmi, cântări şi imnuri, la care se adaugă rugăciuni şi lecturi din Sfânta Scriptură. Laudele sunt o participare la rugăciunea personală a lui Hristos, care continuă să se roage neîntrerupt şi să-i aducă laude Tatălui prin rugăciunea Bisericii. Laudele îşi au originea în recomandarea lui Isus legată de rugăciunea fără încetare. În mediul monastic s-a născut obiceiul de a se reuni, în diferite momente ale zilei, pentru a se ruga împreună; de aici, practica de a oficia liturgia orelor a trecut la clerici. Mai târziu, manualul sau cartea care conţinea textele laudelor de la diferite ore sau ceasuri s-a numit Orologhion sau Ceaslov în Răsărit şi Breviar în Apus. Originea numărului de şapte laude provine de la Psalmul 118 (119): „De şapte ori pe zi Te laud, din pricina legilor tale celor drepte”. Succesiunea laudelor este în general următoarea: Vecernia (slujba de seara), Dupăcinarul (sau Pavecerniţa, rugăciunea de după cină sau dinainte de culcare), Miezonoptica (rugăciunea de la miezul nopţii), Utrenia cu Ceasul întâi (orele 06,00), Ceasul al treilea (orele 09,00), Ceasul al şaselea (orele 12,00), Ceasul al nouălea (orele 15,00). Însă astăzi liturgia orelor nu se mai oficiază decât în mănăstiri și în unele catedrale.

Sfânta Liturghie, de asemenea, este rugăciune oficială a Bisericii, este rugăciunea prin excelență. Deși nici în acest caz nu există o obligativitate a oficierii zilnice a Sfintei Liturghii, în mod efectiv rugăciunea zilnică a preotului greco-catolic este celebrarea Sfintei Liturghii. Aceasta are loc duminica sau peste săptămână împreună cu credincioșii în biserica parohială, însă există și cazuri în zilele de peste săptămână în care preotul celebrează Euharistia în casa parohială, eventual împreună cu soția sau chiar singur, din cauza frigului iarna din biserică.

Neexistând prescrisă o rugăciune personală zilnică și obligatorie, fiecare preot alege rugăciunile pe care le doreşte, rosteşte rugăciunile care îi plac: unii recită rugăciuni precum Dupăcinarul, din Orologhion, alţii citesc rugăciuni particulare din diferite cărţi de rugăciuni. La acestea se adaugă rostirea rugăciunii de seara și dimineața și cea înainte și după masă. Unele rugăciuni sunt rostite în comun de către toți membri familiei preoțești.

Meditaţia este considerată în manualele de teologie greco-catolică ca fiind un mijloc de desăvârșire. Meditaţia este examinarea adevărurilor şi misterelor credinţei, cu scopul trezirii în suflet a unor îndemnuri şi hotărâri sfinte. E bine să fie practicată zilnic, dimineaţa, după recitarea rugăciunilor şi înaintea de celebrarea Liturghiei. Sufletele sfinte întotdeauna au meditat; o propoziţie dintr-o carte, o privelişte a naturii, un gând ivit în minte au fost de ajuns să le înalţe mintea la Dumnezeu.

Examenul de conștiință este practica spirituală care precedă Taina Spovezii prin care credinciosul își analizează conduita morală și păcatele săvârșite. În mod extins examenul de conștiință (cercetarea cugetului) este o reflecție asupra propriei vieți.  

În concluzie, studiile existente arată că în Biserica Greco-Catolică nu se prescrie o rugăciune zilnică personală, obligatorie, a preotului. Obligativitatea orelor canonice și a Sfintei Liturghii e impusă în Biserica Romano-Catolică tuturor clericilor. În Biserica răsăriteană chestiunea nu e uniformă. Însă - conform îndemnurilor marilor sfinți părinți - această afirmaţie nu trebuie să alimenteze indiferentismul şi să-i liniştească pe cei care se simt dispensaţi de la o astfel de activitate spirituală, întrucât recitarea laudelor sau a orelor e recomandată ca pregătire pentru celebrarea Liturghiei, iar rugăciunea zilnică este mana spirituală a unei profunde vieți sufletești.

pr. Anton Rus, Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Blaj