Astăzi Biserica îl sărbătorește pe dreptul Iov, mult-răbdătorul. Dacă Iov ar fi un nume ebraic, ar trebui să fie pus în legătură cu verbul „aiab” care înseamnă „a fi duşmănit” iar înţelesul cel mai plauzibil ar acela de „Cel care este atacat”. Este mai credibilă, încă, originea ne-ebraică a acestui nume, provenind mai curând din ambientul semitic nord-occidental: „ai-ia-abu”, „unde este tatăl meu?”; această întrebare poate fi aplicată unei divinităţi sau unui părinte mort prematur.
Iov întruchipează tematica omului drept care suferă deşi este nevinovat. Este deja menţionat în cartea profetului Ezechiel (14,14.20), alături de Noe şi Daniel, ca model al omului drept. Prologul cărţii, de altfel, ne spune că Iov nu era evreu ci locuitor al pământului Uz, în sudul Mării Moarte, unde locuitorii acestei cetăţi erau renumiţi pentru înţelepciunea lor. Plasarea lui Iov într-un pământ străin şi într-un ambient patriarhal, urmăresc să ne transmită o idee precisă: când este vorba de dreptul suferind pe nedrept, se atinge o coardă sensibilă nu numai pentru Israel ci pentru întreaga umanitate, în general, care dă de gândit dintotdeauna.
Iov, aşadar, din ţara lui Uz, este un om neprihănit, drept, timorat de Dumnezeu. Are şapte fii şi trei fiice, turme în cantităţi nenumărate încât nimeni nu-l egalează în cinste şi renume. Dar acest om, pe cât de pios pe atât de bogat, pierde orice avere fără nicio vină. Turmele, îi sunt furate sau distruse de intemperiile vremii, slujitorii sunt ucişi iar toţi fiii lui mor într-o nenorocire. În ciuda acestor nenorociri de neînţeles, care în doctrina vremii despre retribuţie sunt în contrast eclatant cu pietatea lui, Iov nu are niciun cuvânt de reproş pentru Dumnezeu, ci se înduplecă fără răzvrătire la acest destin inexplicabil. Autorul sacru a pus pe buzele lui Iov, atât de curajos în suportarea durerii, cuvintele sale cele mai celebre, probabil: „Gol am ieşit din sânul mamei mele, gol, mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie lăudat numele Domnului” (1,21). Rudele şi cunoscuţii caută să-l mângâie în nenorocirile lui şi îi dau câţiva bani ca să înceapă de la capăt. Dar Dumnezeu îl binecuvântează pe slujitorul său mai mult decât înainte. Îi dăruieşte din nou şapte fii şi trei fiice extraordinar de frumoase, iar turme, îi sunt date de două ori mai mult. Iov a trăit alţi 140 de ani, durata a patru generaţii şi moare, în cele din urmă „bătrân şi sătul de zile” (42,17).
Există, însă o re-elaborare post-exilică a acestei tradiţii de fond, care urmăreşte să interpreteze nenorocirile lui Iov în sensul unei încercări a credinţei. O încercare, de altfel, care nu este atribuită lui Dumnezeu, ci Satanei. Dar aici este vorba de un Satana care nu trebuie identificat cu diavolul din infern, după interpretarea noastră a acestei figuri invizibile. Satana din cartea lui Iob face parte din „fiii lui Dumnezeu” (1,6; 2,1), adică din rândul îngerilor din cer. Termenul ebraic „satan” înseamnă „acuzator, adversar” şi a fost folosit mai ales pentru a desemna pe oamenii care acuzau pe alţii pe nedrept şi îi combăteau fără motiv. În haina de acuzator, Satana apare şi în prologul cărţii lui Iov, în partea de bază ampliată după exil. Aici, Satana este prezentat drept cel care se plimbă pe pământ, atent la modul de comportare al oamenilor, având o satisfacţie deosebită când îi prinde în greşeală pentru a-i putea acuza apoi în faţa lui Dumnezeu. Nu-i place, printre altele, faptul că Iob este atât de cucernic şi neprihănit, susţinând că el se comportă astfel numai pentru că toate îi merg bine. El exprimă astfel înaintea lui Dumnezeu însuşi un dubiu, acela că fidelitatea lui Iov poate fi distrusă dacă acest om ar trebui să piardă ceea ce are.
Dumnezeu acceptă sfidarea şi îl pune la dispoziţia Satanei toate bunurile materiale ale lui Iov, astfel încât pierderea, rând pe rând, a averii lui este pusă pe seama lucrării funeste a Satanei. În acest fel, suferinţa celui drept, inexplicabilă pornind de la ideea retribuţiei, este îndreptată spre o cauză supra-naturală, de neînţeles pentru om. Dar pentru că Iov, în ciuda durerii pentru aceste pierderi, îşi păstrează nealterate pietatea şi credinţa, Satana intenţionează să-l supună la o nouă încercare, şi mai grea, şi a cerut lui Dumnezeu permisiunea să intervină asupra corpului însuşi al lui Iov: bube oribile îl lovesc pe Iov din cap pînă în picioare. Plin de amărăciune, Iov s-a împresurat cu cenuşă pe o grămadă de gunoi (Septuaginta şi Vulgata: „bălegar”), unde îşi scărpina cu o aşchie pielea puroiasă şi urât mirositoare. Este imaginea de mizerie şi nefericire extremă, imaginea lui Iob cel drept care suferă şi îndură cu resemnare încrezătoare. Dar nimic nu poate afecta încrederea şi credinţa acestui om în Dumnezeu.
Dumnezeu nu răspunde întrebărilor lui Iov, ca şi cum ar fi fost obligat să-i răspundă, să-i dea cont, dar trece mai departe, suveran, dincolo de suferinţele lui Iov şi de propria auto-justificare. În centrul a toate nu este omul ci Dumnezeu, Domnul atotputernic care ţine în mâinile lui soarta lumii întregi. Cu o serie de întrebări privind minunăţiile şi misterele creaţiei, Dumnezeu îl conduce pe Iov la marginea capacităţilor lui umane de înţelegere şi de gândire a realităţii: „Unde erai tu când puneam temeliile pământului?” (38,4). În ce fel omul, în micimea lui, incapabil să înţeleagă şi să domine lucrările lui Dumnezeu, va putea cuprinde pe Cel care a făcut toate acestea şi care guvernează toate cu înţelepciune şi atotştiinţă? Va putea oare să-i dea directive lui Dumnezeu sau să-l cheme la raport?
Prin suferinţa sa, acceptată şi trăită in fidelitate şi iubire faţă de Dumnezeu, Iov deschide ultima rezistenţa umană înaintea venirii lui Cristos: pe Cruce, cel Drept pentru cei nedrepţi, va lua asupra sa suferinţele tuturor oamenilor şi în iubire faţă de Tatăl va îmbrăţişa destinul fiecărei persoane. Prin Spiritul său va însufleţi speranţa celor disperaţi şi viaţa celor fără viaţă.
