Fiecare dintre noi întâlnește, mai devreme sau mai târziu, durerea și suferința. „Soarta noastră pe pământ înseamnă lupta împotriva stricăciunilor de tot felul, a morții și a sfârșitului, și că omul e dator să nu dea înapoi în lupta asta, nici atunci când vede bine că nu există cale de scăpare” – spunea cu talentul său de povestitor Ivo Andric într-un roman celebru care l-a consacrat literaturii universale. Știm deci că Dumnezeu nu ne iubește doar atunci când ne merge bine. Și că nu există om scutit de încercări pe fața pământului, cu atât mai mult omul credincios. Știm, într-un cuvânt, că nu ne vor scăpa ocaziile asemănării cu Domnul, dar cel mai important lucru e că Isus ne rămâne aproape.
Luând totul asupra sa și jertfindu-se pentru noi, Hristos ne dăruiește ajutorul și dragostea sa, invitându-ne să ținem piept adversităților, cu încredere în puterea Crucii sale. Încă de la primii săi pași în lume, comunitatea creștină a pornit de la asumarea acestui adevăr. De la taina morții Domnului și de la bucuria izvorâtă din învierea lui. Învierea pe care credincioșii învățaseră s-o mediteze și s-o celebreze în viața lor, indiferent care le era numele de familie, originea sau statutul social, a fost un temei pentru civilizația creștină care s-a înfiripat încet, dar sigur, contra oricăror previziuni mundane.
Suntem în Postul Mare al Paștelui. E firesc să cugetăm la ceea ce ne ajută să acceptăm rostul interior al asemănării cu Isus. Mulți creștini obișnuiesc acum să practice devoțiunea „Calea crucii”. E o rugăciune și nu o lozincă pentru a împărți comunitățile în tabere, a polemiza și a impune gusturi personale. „Calea crucii” predispune inima noastră la școala adversităților din din viața personală și ne permite să înțelegem că nu-l putem urma pe Isus fără să dăm ochi cu El în durerile noastre. Fiindcă nu primim vestea Învierii fără acceptarea Crucii, nu putem recunoaște adevărul altfel decât lumină și, în ciuda tuturor provocărilor, trebuie să avem curajul de a-l arăta prin însăși viața pe care o avem.
Această compasiune a lui Isus față de neamul omenesc pentru care El s-a jertfit – și care reprezintă o mare mângâiere! – ne spune că Dumnezeu ne iubește așa cum suntem. Ne cheamă pe nume și ne stă alături, dar ne cere convertirea, asigurându-ne harul lui. Aici se scrie în chip real misiunea Bisericii, a fiecărui credincios: în urmarea lui Isus pe drumul crucii sale și în contribuția propriei existențe la schimbarea lumii, la grăbirea acelui triumf al Inimii Neprihănite pe care Maica Sfântă l-a promis, în 1917. A fost nevoie, din păcate, de peste o sută de ani și de grozăvia invaziei recente a Ucrainei ca întreaga Biserică să simtă urgența consacrării explicite a Rusiei și că rugămintea Sfintei Fecioare nu e o fixație a creștinilor „sărmani” din Estul Europei.
*
Alături de cruce o aflăm întotdeauna pe Preacurata. Unui suflet contrariat despre necesitatea consacrării la Inima ei în timpurile de față, Padre Pio i-a răspuns cu franchețe: „Inima Neprihănită e singurul loc în care Cel Rău nu a intrat niciodată și nu poate intra să răpească sufletele care și-au aflat acolo refugiul. Cu toate grozăviile care vor veni (…), dacă intrați în Inima Maicii Sfinte, veți fi siguranță!” Ce sens alegem atunci să conferim necazurilor și răutății care ne împresoară? A trăi în Hristos nu înseamnă oare a bea același pahar cu El prin harul fidelității? A renunța la rivalități, a ne înfrâna inima nu este oare prima condiție de a le lăsa loc lângă noi celorlați și a înțelege că pacea vine ca dar de Sus?
În aceste luni ne preocupă recensământul. În 1948, distrugerea Bisericii Române Unite cu Roma a început printr-o teroare care viza campania de semnături în favoarea trecerii la ortodoxie. S-a realizat, bineînțeles, prin teroare, astfel că impostura cifrelor și a sondajelor – care a făcut clasă sub tirania comunistă – a redus libertatea la ideologie și la un absurd calcul de procente, fără nicio referință sau respect față de crezul creștin. Logica acestei lumi rămâne și azi, din păcate, structurată de putere, influență și de resurse materiale. Să nu uităm însă că Biserica noastră a supraviețuit prin fidelitatea ei față de Cruce și asemănarea cu Isus cel răstignit. După surpriza catacombelor – dincolo, deci, de măsurile puterii, de calcule și cifre –, merită în primul rând să ne asigurăm de dragostea lui Isus, de măsura Providenței și a credinței. Adică să-l urmăm pe Isus în viața de zi cu zi fără să ne descurajăm, rugându-ne pentru soarta lumii și pentru apostolatul nostru de oameni credincioși. A ne face atunci datoria de creștini și a ne declara public apartenența, a merge după Isus, a nu ne rușina de El în fața semenilor este o sfântă datorie!
*
Pacea și liniștea – ne asigură Isus – vin ca supliment la străduința de a ne purta și noi crucea împreună cu El. Creștinul știe însă că viața de credință, construită pe împlinirea binelui arătat de voia lui Dumnezeu, nu corespunde neapărat siguranței personale absolute și nu e neapărat o cale a comodităților. Poartă implicit în sine riscul Crucii zi după zi! Dar e un drum împreună cu Isus Răstignit și ne conduce sigur spre Înviere. Nu putem învia – nu-i așa! – fără să murim, mai întâi! Contează, prin urmare, ce sens vom da lucrurilor pe care nu le putem evita, care ne consumă și ne tulbură, ne pun încrederea la încercare și par să ne lase expuși descurajării!
A trăi asemănarea cu Isus în toate momentele vieții sale omenești ne ajută să înțelegem de ce un eșec momentan, o suferință precisă – greu de situat când sosește –, deschide sufletul nostru spre o altă perspectivă a vieții. „Cu cât vom dărui mai mult din inima noastră, cu atât o vom sărăci mai puțin; cu cât ne vom jertfi mai mult, cu atât vom câștiga în plenitudine” – spunea monseniorul Ghika. Ce ne spune atunci că suntem pe drumul bun? Crucile vieții ne oferă garanția că mergem după Isus, nu vanitatea. Vanitatea nu numai că nu a mântuit niciodată pe nimeni, ea întinează valoarea unei fapte bune, răpindu-i aura smereniei!
„Crucii tale ne închinăm, Hristoase și sfântă învierea ta o lăudăm și o mărim!”
+ MIHAI, episcop
