În prima duminică din Post ne-am adus aminte de darul primilor pași înspre Isus. Astăzi, evanghelia ne îndeamnă să dăruim și altora ceea ce noi am primit. De fiecare dată când celebrăm Sfânta Liturghie auzim cuvintele preotului: “pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Cristos Dumnezeu să o dăm”. Suntem astfel invitați să mergem pe urmele Fiului lui Dumnezeu, fără a-i uita pe semenii noștri. Chemarea noastră nu este un privilegiu care ne izolează de ceilalți. În lumea spirituală, cu alte cuvinte în lumea reală, chemarea și privilegiul sunt date pentru ca prin noi, și ceilalți să fie binecuvântați. Răsfoind paginile Sfintei Scripturi, chemarea lui Avram, chemarea lui Israel, chemarea Maicii Domnului sunt toate după aceeași logică spirituală: în toți aceștia și în alții ca ei sunt binecuvântate toate neamurile. Altfel spus, sunt aleși nu împotriva celorlalți, ci pentru ei.
Evanghelia celei de-a doua duminici din Post ne invită deci să facem un pas în plus pe calea convertirii: reorientați înspre calea cea dreaptă pe urmele lui Isus, nu trebuie să uităm de frații noștri, fiindcă sub chipul lor descoperim la o privire mai atentă icoana Mântuitorului. A pretinde că mergem pe urmele Fiului lui Dumnezeu, ignorându-ne aproapele, ar fi sinonimul unei schizofrenii spirituale. Cei patru care îl duc pe slăbănog în fața lui Cristos, sunt simbol al Bisericii. Purtați de Ea pe brațe înspre Dumnezeu, suntem deasemenea chemați să-i purtăm și noi pe frații noștri. Astfel Biserica se revelează ca fiind animată de un suflu ritmic de iubire: inspirăm iubirea primindu-o, expirăm iubirea dăruindu-o. Făcând astfel, evităm să ne sufocăm.
E destul de cunoscută povestea misionarului care în îndepărtata Africă întâlnește un puști de 10 ani, care îl poartă în spinare pe fratele lui bolnav, mult mai mare decât el. Misionarul îl întreabă: “cum poți să duci o greutate așa de mare?”. Copilul îi răspunde senin: ”nu e o greutate, e fratele meu mai mare”.
Ce bine ar fi dacă am descoperi sufletul mare al acestui mic copil în viața noastră. La Sfânta Liturghie am putea rosti atunci din toată inima, împreună cu preotul: “pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Cristos Dumnezeu să o dăm!”
PS Claudiu
Episcopul Eparhiei de Cluj-Gherla
Ev Mc 2,1-12
Intrând Isus iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Isus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Isus, cu spiritul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: de ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: zic ţie: scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi dădeau mărire lui Dumnezeu, zicând: asemenea lucruri n-am văzut niciodată.
