de Pr. Virgil Blaj
Ne poate surprinde faptul că Isus nu ia niciodată iniţiativa de a-i învăţa pe ucenicii săi cât şi cum să se roage. De altfel, în Sfintele Evanghelii sunt puţine chiar şi momentele în care Domnul le adresează apropiaţilor săi îndemnul de a se ruga. În schimb, este unanimă mărturia evangheliştilor în privinţa faptului că Mântuitorul nostru, pe lângă rugăciunile publice, de la sinagogă şi de la templu, dedica mult timp rugăciunii personale (cf. Lc 5,16).
Cum se ruga Isus? Ce-i spunea Tatălui său? Ce poziţie adopta la rugăciune? Cum îşi controla gândurile, sentimentele, emoţiile, neliniştile? Sunt întrebări la care Evangheliile nu ne răspund, motiv pentru care, doar ne putem închipui câte ceva, însă „misterul” rugăciunii lui Isus ne scapă, rămânând ca una dintre cele mai fascinante experienţe ale vieţii sale.
Cu toate acestea, un exerciţiu pe care-l putem face deseori în rugăciunea noastră personală, pentru a ne „apropia” de Isus care se roagă, este acela de „a ne aşeza în spirit lângă el”, imaginându-l sau contemplându-l unit, în Spiritul Sfânt, cu Tatăl. În această practică spirituală, putem porni de la citirea sau ascultarea unui fragment din Evanghelie cum ar fi, de pildă, cel în care se vorbeşte despre timpul petrecut în pustiu (cf. Mc 1,12-13) sau în Grădina Măslinilor (cf. Mc 14,32-42; Mt 26,36-46; Lc 22,39-46); mai putem apela şi la pasajul în care ni se spune că „dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga” (Mc 1,35).
Acest exerciţiu spiritual se poate face oriunde, chiar şi în propria locuinţă, la locul de muncă, în mijlocul naturii, retraşi într-un loc liniştit, într-o capelă sau biserică.
Apropiindu-ne astfel de Isus, el ne poate „molipsi” şi pe noi de rugăciunea sa; mai mult, ne poate împărtăşi din „spiritul” rugăciunii sale; de asemenea, ne poate fi de folos pentru a intui chiar şi cuvintele pe care i le adresa Tatălui său. În această ultimă privinţă, evangheliştii ne-au lăsat şi o exemplificare. La un moment dat, unul dintre ucenici, văzându-şi Învăţătorul care tocmai terminase rugăciunea, i-a adresat sincer următoarea rugăminte: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui” (Lc 11,1). Mântuitorul i-a răspuns lapidar, arătându-i cam ce cuvinte ar trebui să cuprindă rugăciunea: „Când vă rugaţi, spuneţi...”. Astfel, indirect, suntem introduşi în conţinutul propriei sale rugăciuni.
Isus ne învaţă că, în rugăciune, cel mai potrivit este să ne adresăm lui Dumnezeu cu apelativul de Tată, exprimându-i dorinţa noastră ca numele său să fie sfinţit, împărăţia sa să se înfăptuiască în lume, iar voinţa sa să se împlinească pretutindeni. Apoi, îi cerem pâinea necesară astăzi, după care ne recunoaştem cu umilinţă păcatele şi îi cerem iertare cu căinţă, iar aici e important să ne exprimăm şi bunăvoinţa noastră de a ne ierta semenii, altfel cererea iertării este inutilă: „Dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre (Mt 6,15); în sfârşit, îl rugăm pe Tatăl să nu ne abandoneze în lupta cu ispitele şi cu Cel Rău.
În versiunea Evangheliei după sfântul Matei (6,9-13), rugăciunea „Tatăl nostru” este precedată şi de câteva recomandări practice, care corespund perfect conţinutului concis al „rugăciunii domneşti”: retragere: „Intră în camera ta!”; aşezare în prezenţa lui Dumnezeu: „Închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns!”; concizie: „Nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor!”; încredere filială: „Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi” (cf. Mt 6,5-8).
În sfârşit, tot din sfânta Evanghelie mai putem nota şi care erau roadele vizibile ale rugăciunii lui Isus: fidelitate faţă de voinţa Tatălui (cf. In 5,30) şi slujirea semenilor (cf. Mc 1,21-45).
Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!
