Este binecunoscut faptul că actul medical se derulează între doi parteneri,medic și bolnav, între care se stabilește o interrelație care are drept scop comun redobândirea sănătății. Funcționalitatea binomului bolnav-medic poate prezenta episoade de fragilitate în încredre și cooperare, atât în bolile acute – vezi pandemia actuală de COVID-19 – cât și în cele cronice, ultimele prin durata lor nelimitată, dar și prin perspectiva incurabilității sau chiar a invalidității. În cea mai mare parte a cazurilor se adaugă și o componentă psihică, variabilă ca intensitate, dominată de teamă,anxietate,depresie.
De la unul dintre cei mai renumiți medici din Franța secolului al XVI-lea și primul mare umanist francez, François Rabelais, (a cărui personalitate ca doctor în medicină a trecut ulterior în umbra scriitorului, deși pe nedrept), ne-a rămas celebrul aforism „La science sans conscience c´est la ruine de l´âme”, tot mai actual odată cu sporirea puterilor științei.
Marele pictor neerlandez post-impresionist Vincent Van Gogh a avut un contact îndelung cu lumea spitalelor pentru o patologie de factură psihiatrică.
Marcel Proust, autorul monumentalului „Á la recherche du temps perdu”, a avut drept cameră de lucru dormitorul, în care s-a claustrat datorită astmului bronșic de care suferea.
Ludwig van Beethoven, ultimul mare clasic vienez, născut în anul 1770, devine complet surd la vârsta de 32 ani, continuând să compună într-o „liniște profundă” până la vârsta de 57 ani, când va trece în eternitate. Și exemplele de suferință individuală a unor personalități celebre de-a lungul istoriei omenirii și, implicit, a eforturilor de tămăduire a unor mari medici, care nu arareori au plătit cu viața proprie devotamentul depus pentru vindecarea bolilor (mai ales în perioade de epidemii și /sau pandemii de holeră, variolă, gripă spaniolă, COVID -19 etc.) ar putea continua.
În memoria tuturor acestora – bolnavi și medic – Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a proclamat la data de 11 februarie 1992 (iată, în acest an se împlinesc 30 ani) instituirea „Zilei mondiale a bolnavului”, în amintirea datei de 11 februarie 1858, dată ce corespunde cu prima apariție a Sfintei Fecioare Maria la Lourdes (Franța).
În cele ce urmează vom analiza câteva aspecte ale semnificației acestei zile plecând de la drama parcursă de Beethoven, cu accent pe profilul psihopatologic însoțitor al bolii acestui mare compozitor, unul dintre cei trei clasici vienezi. Născut la Bonn în anul 1770, muzicianul constată primele simptome de afectare a auzului în anul 1794, dar alege să sufere în tăcere, în speranța unei ameliorări, dacă nu chiar a vindecării. În timp, boala – foarte probabil otoscleroza, după opinia unuia dintre cei mai mari profesori pe care i-am audiat în studenție, Victor V. Papilian, medic și pianist, unul dintre membri „triadei de aur” a dascălilor anatomopatologiei umane clujene, alături de profesorii Titu Vasiliu și Popa Rubin – evolua .Destinul zbuciumat al vieții ulterioare a compozitorului a fost plin de melancolie, amărăciune, neliniști sufletești și chiar disperare, uneori cu accente tragice. Probabil că în aceste momente marcate de veritabile ciclonuri sufletești, Beethoven a încercat să intre în comuniune cu Divinitatea, Absolutul, prin apelativul „KYRIE ELEISON”, sub una din incantațiile: „Erbarme”, Dich, under”, „Miserere nobis Domine”, „Pietá Signore”, „Prends Pitié de nous” etc. A crezut și a sperat în puterea spirituală a mesajului către Absolutul Divin. Într-un moment de maximă depresie sufletească, Beethoven va scrie în 6 octombrie 1802, adresându-se fraților săi Carl și Johann, „Testamentul de la Heiligenstadt” (o suburbie a Vienei în care s-a retras pentru câteva luni). Este de reținut o frază a acestuia: „Mi se pare nedrept să părăsesc această lume ,fără să dezvălui celorlalți ceea ce simțeam înlăuntrul meu”.
Lupta cu surzenia se dovedește a fi una eroică, dându-i existenței sale un sens măreț. Va continua să compună ceea ce îi dicta auzul său interior. Marele romantic Victor Hugo spunea că Beethoven, odată cu pierderea auzului, a devenit capabil să audă infinitul. Desigur ne putem întreba: Care infinit? Cel matematic ,între minus și plus infinit? Cel al armoniei numerelor, cum definea Pitagora muzica? Acela în care se întâlnesc muzica și matematica? Indiferent care dintre acestea ar corespunde realității, la Beethoven zona simbolică a infinitului a fost o călătorie lăuntrică, în tăcere, a magiei sunetelor finalizată în creația sa ulterioară, definită de sublim și măreție, prin mari capodopere individualizate printr-un puternic „stil beethovenian”.
Sublimul în „Concertul pentru pian și orchestră nr.V (Imperialul)” este redat la sfârșitul celei de a doua mișcări, care cuprinde unul dintre cele mai ample diminuendo din creația muzicală pianistică, conferind o adevărată trăire mistică pe parcursul peren al transcendenței cunoașterii și al eternității.
Măreția la Beethoven, în această perioadă a vieții, este ilustrată prin patru capodopere muzicale.
În anul 1808, în context de surditate completă, la Theater an der Wien au fost interpretate „Simfonia nr.5 (Destinului)” și „Fantezia pentru pian, orchestră, soliști și cor”. Trecerea de la tonalitatea „ do minor” la „do major”, în care au fost compuse aceste două lucrări, reprezintă o veritabilă trecere de la întuneric la lumină, prevestitoare pentru finalul „Simfoniei a IX-a” ce va urma.
Anul 1823 este definit de prima audiție a „Missei Solemnis” și de finalizarea ”Simfonei a IX-a”. Abătându-se de la linia înaintașilor săi din Evul Mediu și Renaștere precum Guillaume de Machault („Messa”), Palestrina („Messa papei Marcello”), Bach („Marea Messă”), Haendel („Messias”), Mozart („Marea Messă”), în care comuniunea cu Divinitatea se realizează pe un fond de smerire și liniștire, Beethoven cere izbăvirea și înseninarea, însănătoșirea deci, cu energie, forță și vehemență, care contrastează până la un punct cu esența cucerniciei creștine. Este modul său de a cere dreptate Divinității prin forța sunetelor „Missei Solemnis”, în fața marii nenorociri care i-a marcat destinul.
În anul primei audiții a „Missei Solemnis”, Beethoven finalizează și ”Simfonia a IX-a”. Deși după un parcurs lung al cufundării în sine, în această simfonie (în care apare pentru prima oară corul!) Beethoven înțelege – prin glasurile celor ce cântă – că adevărata și perena bucurie, chiar în context de boală, trebuie să depășească eul, care nu trebuie să constitue ultima țintă a căutărilor noastre spirituale, ci fraternizarea cu ceilalți în spirit și credință. În ambele lucrări, compozitorul, victorios, își depășește teama de moarte, renaște la o nouă viață, aceea a bucuriei durabile, bazată pe bunătate, frumusețe, adevăr și fraternizarea cu semenii. Chemarea la înfrățire („Fiți îmbrățișate milioane”) exprimată fără echivoc de versurile lui Schiller, atinge sublimul solemnității muzicale corale în „Oda bucuriei” din finalul „Simfoniei a IX-a”. O recunoaștere a perenității acestui mesaj este alegerea acesteia ca imn al Uniunii Europene.
Prof. univ. dr. Sorin Nicu Blaga
Medic și muzician
