de Amedeo Lomonaco
În etimologia sa greacă, termenul eutanasie este legat de conceptul de "moarte bună" (εὐθάνατος). Acest termen era asociat, în antichitate, cu o moarte fără suferinţe. Scopul medicului era acela de a face în aşa fel încât, pe cât posibil, ultimele clipe de viaţă să nu fie dureroase. Această formă de "eutanasie" nu era discordantă cu ceea ce este indicat în jurământul lui Hipocrate: "Nu voi administra nimănui, nici dacă este cerut, un medicament mortal, nici nu voi sugera un astfel de sfat; în mod asemănător nu voi da vreunei femei un medicament abortiv". În schimb astăzi cu termenul eutanasie nu se mai face referinţă la acea semnificaţie originară. Se înţelege, mai degrabă, o acţiune menită să provoace cu anticipaţie moartea unui bolnav cu scopul de a-i alina suferinţele.
În istoria sa bimilenară, Biserica Catolică a afirmat mereu că viaţa umană trebuie să fie apărată de la conceperea sa până la moartea naturală. Astfel, conform afirmaţiei din Catehismul Bisericii Catolice, "oricare i-ar fi formele şi motivele, eutanasia voluntară este o omucidere. Ea contravine grav demnităţii persoanei umane şi respectului faţă de Dumnezeul cel viu, Creatorul ei" (nr. 2324).
Cu progresul tehnologic au apărut noi întrebări din punct de vedere etic. Dezvoltarea medicinii a permis îmbunătăţirea sănătăţii şi prelungirii vieţii aşa cum nu s-a întâmplat vreodată în trecut nici nu se putea imagina. În această privinţă, în urmă cu 65 de ani, la 24 noiembrie 1957, Pius al XII-lea a ţinut un discurs unui grup de anestezişti şi reanimatori pe care Papa Francisc l-a definit "memorabil".
Reafirmând ilegitimitatea eutanasiei, Papa Pacelli afirma totuşi că nu există obligaţia de a folosi mereu toate mijloacele terapeutice potenţial disponibile şi că, în cazuri bine determinate, este permisă abţinerea de la ele: este prima aluzie la principiul aşa-numitei "îndârjiri terapeutice". Este definit permis din punct de vedere moral a renunţa la aplicarea de mijloace terapeutice, sau suspendarea lor, când folosirea lor nu corespunde criteriului "proporţionalităţii îngrijirilor".
Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea şi Conciliul al II-lea din Vatican
În enciclica Mater et Magistra, Ioan al XXIII-lea subliniază că "viaţa umană este sacră: încă de la apariţia sa angajează direct acţiunea creatoare a lui Dumnezeu". În enciclica Pacem in terris, Ioan al XXIII-lea indică în afară de asta printre drepturi acela "al fiecărei fiinţe umane la existenţă", un drept "legat cu obligaţia de a se păstra în viaţă". Constituţia conciliară Gaudium et spes pune eutanasia în lista încălcărilor respectării persoanei umane şi a "tot ce se opune vieţii înseşi, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia, şi chiar sinuciderea voluntară; tot ce violează integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică, încercările de a constrânge însuşi sufletul; tot ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condiţiile neomeneşti de viaţă, detenţia arbitrară, deportarea, sclavia, prostituţia, traficul de femei şi tineri; de asemenea, condiţiile înjositoare de muncă în care muncitorii sunt socotiţi simple unelte de profit şi nu persoane libere şi responsabile" (GS, 27). Paul al VI-lea, în 1974, alătură sfârşitul vieţii de problemele rasiale, adresându-se Comitetului special al Naţiunilor Unite pentru tema Apartheid subliniind egalitatea tuturor fiinţelor umane şi necesitatea de a proteja drepturile minorităţilor, precum şi "drepturile bolnavilor incurabili şi ale tuturor celor care trăiesc la marginile societăţii şi sunt fără glas".
Ioan Paul al II-lea: eutanasia şi cultura morţii
În enciclica din 1995, Evangelium vitae, Ioan Paul al II-lea subliniază că eutanasia, "mascată şi sfâşietoare sau realizată deschis şi chiar legalizată", este tot mai răspândită. "În afară de pretinsa milă faţă de durerea pacientului, se aduc ca o justificare a ei şi raţiuni utilitaristice, cum ar fi uneori evitarea de cheltuieli neproductive prea apăsătoare pentru societate". Astfel se propune "suprimarea noilor născuţi cu malformaţii, a handicapaţilor grav, a inapţilor, a bătrânilor, mai ales dacă nu sunt autosuficienţi, şi a bolnavilor terminali". Pontiful polonez subliniază că "devine tot mai puternică ispita eutanasiei, adică ispita de a pune stăpânire pe moarte provocând-o anticipat şi punând capăt astfel «cu blândeţe» vieţii proprii sau a altuia". În realitate, "ceea ce ar putea părea logic şi uman, văzut în profunzime se prezintă absurd şi inuman. Ne aflăm aici în faţa unuia din simptomele cele mai alarmante ale «culturii morţii»".
Benedict al XVI-lea: îngrijirea iubirii şi a însoţirii
Mai are sens existenţa unei fiinţe umane care se află în condiţii destul de precare, pentru că este bătrână şi bolnavă? De ce, atunci când provocarea bolii devine dramatică, să se continue să se apere viaţa, neacceptând mai degrabă eutanasia ca o eliberare? Cu aceste întrebări, explică Benedict al XVI-lea în 2007, "trebuie să se măsoare cel care este chemat să-i însoţească pe bătrânii bolnavi, în special atunci când par că nu mai au posibilităţi de vindecare". "Mentalitatea determinată de astăzi - adaugă el - tinde adesea să-i marginalizeze pe aceşti fraţi şi surori ai noştri suferinzi, ca şi cum ar fi numai o «povară» şi «o problemă» pentru societate". "Cel care are simţul demnităţii umane ştie că ei, în schimb, trebuie respectaţi şi susţinuţi în timp ce înfruntă dificultăţi serioase legate de starea lor ba chiar este corect să se recurgă, atunci când este necesar, şi la folosirea de îngrijiri paliative, care, deşi nu pot vindeca, sunt în măsură însă să aline durerile care derivă din boală". "Totuşi, mereu alături de îngrijirile clinice indispensabile - afirmă Benedict al XVI-lea - trebuie arătată o concretă capacitate de a iubi, pentru că bolnavii au nevoie de înţelegere, de întărire şi de încurajare şi însoţire constantă".
Francisc: nu culturii rebutului
Gândirea dominantă, marcată de "cultura rebutului", propune uneori o "falsă compasiune": "aceea - subliniază Papa Francisc adresându-se în 2014 participanţilor la întâlnirea promovată de Asociaţia Medicilor Catolici Italieni - care consideră că este un ajutor dat femeii să favorizeze avortul, un act de demnitate să provoace eutanasia, o cucerire ştiinţifică «să producă» un copil considerat ca un drept în loc de a-l primi ca dar; sau a folos vieţi umane drept cobai de laborator pentru a salva eventual altele. În schimb, compasiunea evanghelică este aceea care însoţeşte în momentul nevoii, adică aceea a bunului samaritean, care «vede», are compasiune, se apropie şi oferă ajutor concret". În sfârşit, Papa Francisc subliniază într-un mesaj din 2017 despre tema sfârşitului vieţii, că "a nu activa mijloace disproporţionate sau a suspenda folosirea lor, echivalează cu a evita îndârjirea terapeutică, adică a face o acţiune care are o semnificaţie complet diferită de eutanasie". Şi aminteşte ceea ce este exprimat în Catehismul Bisericii Catolice: "Întreruperea procedurilor medicale costisitoare, periculoase, extraordinare sau disproporţionate faţă de rezultatele aşteptate poate să fie legitimă. În acest caz există renunţarea la îndârjirea terapeutică. Aşa nu se vrea provocarea morţii: se acceptă că nu poate fi împiedicată".
În scrisoarea Samaritanus bonus despre îngrijirea persoanelor aflate în fazele critice şi terminale ale vieţii, aprobată de Papa Francisc şi publicată la 22 septembrie 2020, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei afirmă că "nevindecabil nu este niciodată sinonim cu incurabil": cel care este afectat de o boală în stadiul terminal ca acela care se naşte cu o previziune limitată de supravieţuire are dreptul de a fi primit, îngrijit, înconjurat de afect. Biserica este contrară îndârjirii terapeutice, dar reafirmă ca "învăţătură definitivă" că "eutanasia este o crimă împotriva vieţii umane".
(După Vatican News, 9 februarie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
