La procesul Sfântului Iustin filosoful şi al însoţitorilor săi, prefectul Rusticus a întrebat: „Unde vă adunaţi voi?” Iustin a răspuns: „Fiecare unde poate şi unde preferă; tu crezi că noi ne adunăm într-un singur loc, dar nu este aşa, deoarece Dumnezeul creştinilor, care este nevăzut, nu este prezent doar într-un anumit loc, ci El umple cu prezenţa sa cerul şi pământul şi credincioşii săi îi aduc laudă şi preamărire în orice loc” (Actele martiriului S. Iustin şi al însoţitorilor săi). În răspunsul său răspicat, marele apologet repetă în faţa judecătorului ceea ce Isus îi spusese femeii samaritene: „Crede-mă, femeie, că vine ceasul când nici pe acest munte, nici la Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ceea ce nu cunoaşteţi, noi ne închinăm la ceea ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. Vine însă ceasul – ba chiar acum este – când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în spirit şi adevăr, căci însuşi Tatăl astfel de închinători caută. Dumnezeu este spirit, iar închinătorii lui trebuie să se închine în spirit şi adevăr” (I, IV, 21-24).
Sărbătoarea de astăzi, sfinţirea Bazilicii „Preasfântului Mântuitor” sau a Sfântului Ioan din Lateran, nu contrazice mărturia Sfântului Iustin sau cuvântul lui Cristos. Respectând porunca şi datoria de a face rugăciune întotdeauna şi pretutindeni, încă din timpul Apostolilor, creştinii au ales anumite locuri în care să se întâlnească pentru a se ruga împreună, pentru a proclama şi asculta cuvântul lui Dumnezeu, pentru a participa la taina morţii şi învierii lui Cristos, împlinind testamentul lăsat de El: „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi; luaţi şi beţi toţi; faceţi aceasta în amintirea mea”.
La început, aceste reuniuni se ţineau în case particulare, şi pentru motivul că Biserica nu era recunoscută, dar creştinii au căutat să obţină recunoaşterea dreptului de a avea lăcaşuri de închinare. Astfel, se aminteşte un fapt petrecut la începutul secolului al III-lea: când împăratul Alexandru Sever dă dreptate comunităţii creştine într-un proces împotriva cârciumarilor care se opuneau la transformarea unui local în lăcaş de cult.
Bazilica Laterană a fost ridicată de către Papa Melchiade (311-314) pe terenul donat în acest scop de împăratul Constantin, alături de Palatul Lateran, care a fost reşedinţă imperială şi a devenit locuinţa suveranului pontif. În acest palat, actualmente sediul Vicariatului Romei, s-au ţinut cinci „concilii ecumenice”, în anii 1123, 1139, 1179, 1215, 1512. Bazilica Laterană este considerată „mama şi capul tuturor bisericilor din oraşul Roma şi din lumea întreagă”: omnium ecclesiarum Urbis et Orbis mater et caput. Sărbătoarea sfinţirii acestei biserici a fost mai întâi o sărbătoare a oraşului Roma, dar, nu peste mult timp, a fost extinsă la toate bisericile de rit roman, ca semn al iubirii şi al unirii cu Catedrala lui Petru, care, după cum scria Sfântul Ignaţiu din Antiohia (… 107), universo caritatis coetui praesidet – „stă în fruntea tuturor celor adunaţi prin dragoste”, adică a întregii creştinătăţi. Sfântul Cezar de Arles se adresa credincioşilor săi, spunându-le: „Cristos ne-a ajutat, fraţilor preaiubiţi, să cinstim astăzi cu nespusă bucurie ziua de naştere a acestei biserici, dar nu uitaţi că noi trebuie să fim templul adevărat şi viu al lui Dumnezeu” (Sermo 229).
