Iuda, care astăzi ar fi un apreciat ministru de finanţe sau un prosper om de afaceri, a refuzat iertarea. Şi-a văzut greşeala comisă, dar nu a mai reuşit să treacă dincolo de zidul limitei umane. Şi-a alimentat logica raţiunii cu ceea ce voia el să fie Mântuitorul, iar când a văzut că nu e cel pe care-l aştepta, dezamăgit, s-a răzbunat vânzându-L cu preţul dezamăgirii lui.
Dar nimic nou sub soare. Şi noi Îl vindem pe Cristos când renunţăm să trăim la înălţimea vocaţiei noastre de fii ai Domnului. Şi noi trăim dezamăgirea neîmpliniri viselor noastre mărunte. Şi noi ne arătăm incapabili să vedem dincolo de „oferta simţurilor”. Şi noi ne imaginăm un dumnezeu al nostru, potrivit poftelor, dorinţelor noastre. Şi noi suntem prizonieri ai răzbunării care ne aduce un „câştig” dăruitor de faliment sigur. Din punct de vedere uman falimentăm imediat ce ne încredem doar în propriile puteri... Dar ce se întâmplă după?!
În mod cert comuniunea cu ceilalţi, atât în familie cât şi în Biserică, apoi în societate trece prin puterea noastră de a ierta, de a iubi, de a răbda.
„Dacă m-ar fi ocărât un duşman, aş fi răbdat, dacă cel ce mă urăşte s-ar fi fălit împotriva mea, m-aş fi ascuns de el. Dar eşti tu, tovarăşul meu, prietenul şi omul căruia-i încredinţam tainele sufletului meu, ne lega o dulce prietenie şi mergeam spre casa Domnului în pas de sărbătoare” (Ps, 55, 13-15; respectiv 54, 12-15).
Acest psalm reflectă durerea profundă pe care o trăieşte persoana care a fost ofensată de un apropiat, de un prieten sau de cineva drag. Cu cât raportul este mai apropiat cu atât şi iertarea devine mai dificilă. Dacă să iertăm pe ceilalţi e dificil oare cum e să ne iertăm pe noi înşine? Prin exerciţiul iertării celui care ne-a greşit, învăţăm să ne iertăm pe noi înşine. Iuda nu a mai avut răbdare, nu a vrut să-şi acorde şansa să se ierte şi să fie iertat. Ştim ce a ales....
Papa Francisc ne aminteşte ceva important: „Dumnezeu nu oboseşte niciodată să ierte” şi „în relaţia Lui cu noi are multă răbdare. Nu doar noi trebuie să avem răbdare: şi El are răbdare! El ne aşteaptă! Şi ne aşteaptă până la sfârşitul vieţii!... Domnul se implică în viaţa noastră, acest lucru este sigur, dar de multe ori nu-l vedem. De aceea trebuie să fim răbdători. Dar şi Domnul care merge alături de noi are atât de multă răbdare cu noi”.
Pentru noi creştinii semnul vizibil al implicării lui Dumnezeu în viaţa noastră este însăşi Întruparea Domnului nostru Isus Cristos. Acest mister este semnul iubirii Sale faţă de noi. În acelaşi timp, în misterul Întrupării, în viaţa lui Isus găsim calea pe care omul o străbate în drumul său spre Casa Tatălui. În viaţa fiecărui om născut pentru Împărăţia Cerurilor există şi o Săptămână a Patimilor prin care doar cu ajutorul Domnului poate să treacă ajungând la Înviere. Dumnezeu ne vine în ajutor. Este lângă noi şi aşteaptă să ne ierte. Ajutorul Lui este la îndemâna fiecăruia dintre noi. Lacrimile pocăinţei scăldate în IUBIREA care ne-a creat devin născătoare de speranţă, de pace sufletească şi de recastigare a demnităţii regale.
Suntem obosiţi de noi înşine şi nu reuşim să-L vedem printre norii care s-au aşezat între noi şi El. Dificil ne este să vedem lumina, razele Soarelui, mai ales atunci când plouă, fulgeră, când întunericul pune stăpânire pe tot şi pe toate. Totuşi, cu cât privirea noastră este îndreptată mai mult inspre Cristos Înviat, cu atât mai mult iertarea devine posibilă. Pentru noi creştinii faptul că suntem „conectaţi” la CINEVA care este dincolo de ceea ce se vede, ne face capabili să IERTĂM şi să ne IERTĂM.
Răbdarea noastră e pusă la încercare de fiecare dată când exista „materie” de iertat. Cazul lui Iuda este cazul fiecăruia dintre noi. Dacă, să iertăm pe cel care ne-a greşit este deja mult pentru noi, cu atât mai dificil este să ne mai acordăm o şansă atunci când realizăm că L-am vândut pe Cel care a venit să ne salveze, să ne mântuiască. Dezamăgiţi de noi înşine frumuseţea iertării atârnă de capacitatea noastră de a nu fugi „în afara cetăţii”, ci de a merge acolo unde El aşteaptă cu răbdare să ne acorde „iară şi iară” iertarea. Probabil că aici e şi punctul esenţial: atunci când acceptând să fim iertaţi şi să ne iertăm. Trecem de la un dumnezeu făurit de noi, la adevăratul Dumnezeu care dăruieşte din belşug iertare celor care speră şi care suportă şugul vieţii cu seninătatea celui salvat.
Radu Mihai Andrei
