Nu cu mult timp în urmă, omul a fost pus pe aceeaşi treaptă cu alte fiinţe vii, iar astăzi mulţi consideră că omul nu este nimic altceva decât o simplă creatură asemenea altor animale şi plante, chiar dacă este cea mai evoluată din punct de vedere biologic. Homo Sapiens Sapiens devine astfel o creatură fără Creator care, fără să se mai perceapă ca fiind deosebit de celelalte creaturi terestre, se închide în propriul biologism limitat. Această auto-limitare a omului a transformat misterul fiinţei umane într-o simplă realitate biologică în care corpul-obiect, dezbrăcat de orice transcendenţă, încetează să mai fie o fiinţă umană pentru a se transforma într-o specie animală oarecare. Şi aşa cum spunea Fericitul Ioan Paul al II-lea, omul „nu mai consideră viaţa ca un splendid dar al lui Dumnezeu, o realitate «sacră» încredinţată responsabilităţii lui”. Viaţa acestei noi creaturi postmoderne „devine pur şi simplu «un lucru» pe care el îl revendică drept proprietatea lui exclusivă, care poate fi total dominată şi manipulată» (Evangelium Vitae, 22).
Reducând fiinţa umană la un simplu obiect, omul este depersonalizat şi transformat într-o „pură materialitate” alcătuită din ţesuturi, organe, sisteme şi funcţii care trebui să fie utilizată pentru a aduce profit, pentru a fi eficient (Cf. Evangelium Vitae, 23).
Această depersonalizare a transcendenţei omului a condus la răspândirea unor pseudo-convingeri ştiinţifice care spun că tot ceea ce se întâmplă în trupul şi în mintea unui om este dictat de patrimoniul său genetic. De aceea, în ultimele decenii, unii cercetători au anunţat descoperirea unor gene pe care ei le credeau responsabile pentru orientarea sexuală a omului, pentru comportamentul iresponsabil şi chiar şi pentru activitatea criminală. Aceste rezultate nu au fost însă confirmate de alte cercetări recunoscute de lumea ştiinţifică, însă mass media le-a transformat în „adevăruri de credinţă” pentru cei neiniţiaţi în tainele ştiinţifice. Ceea ce lumea ştiinţifică a descoperit însă în ultimii ani este complexitatea fiinţei umane, a ADN-ului uman care, acum câteva decenii, promitea vindecarea tuturor bolilor existente după încheierea unui proiect ambiţios de citire a componentelor sale. ADN-ul uman este cu mult mai complex decât se credea iniţial, iar acest lucru este de prea puţine ori explicat publicului larg care încă mai crede că medicina a ajuns la apogeul existenţei sale. O discuţie însă cu un genetician ne va alunga iluzia medicinii atotputernice şi ne va arăta cât de limitate sunt încă informaţiile pe care le deţinem despre ADN-ul care părea a fi „cheia de lectură a vieţii umane”.
Papa Emerit Benedict al XVI-lea, în 2009, într-un discurs adresat Academiei Pontificale pentru Viaţă atrăgea atenţia asupra complexităţii cercetării ştiinţifice şi asupra pericolului pe care îl reprezintă reducţionismul genetic:
„Domeniul cercetării rămâne deschis şi, în fiecare zi, sunt descoperite noi orizonturi care sunt încă neexploatate în mare parte. Efortul cercetătorului în aceste domenii atât de enigmatice şi preţioase cere un sprijin deosebit; de aceea colaborarea dintre ştiinţe este un sprijin care nu trebuie să lipsească niciodată pentru a conduce la rezultate care să fie eficiente şi în acelaşi timp să producă un progres autentic pentru întreaga omenire. Această complementaritate permite să fie evitat riscul unui reducţionism genetic răspândit care încearcă să identifice omul în mod exclusiv făcând referire la informaţia genetică şi la interacţiunile sale cu mediul înconjurător. Este necesar să subliniem că omul va fi mereu mai mult decât tot ceea ce-i formează corpul; de fapt, el duce cu sine puterea gândirii care aspiră mereu spre adevărul despre sine însuşi şi despre lume” (Discurs adresat Academiei Pontificale pentru Viaţă, 21 februarie 2009).
Omul este chemat să depăşească viziunea reducţionistă a societăţii contemporane pentru că nu este suficient să dăm ultimul cuvânt corpului biologic, aşa cum fac multe curente filosofice, ci trebuie să re/descoperim adevăratul semnificat al copului uman, fără să cădem în ispita de a realiza acest lucru prin dresarea corpului sau a sufletului. Sufletul şi corpul trebuie să fie prieteni devotaţi care, colaborând într-un mod realistic şi autentic, depăşesc mentalitatea reducţionistă a unei societăţi capitaliste pentru care omul este un trup neînsufleţit. În realitatea însă, omul neînsufleţit nu există. Renunţând la transcendenţa omului se renunţă la însuşi omul care devine o fiinţă necuvântătoare prizonieră în propria societate.
Andrei Hrișman
Sursa:ro.radiovaticana.va
