Aşa afirmă Papa Francisc în interviul realizat de Monseniorul Dario Viganò şi publicat în ultima sa carte: "Lo sguardo: porta del cuore. Il neorealismo tra memoria e attualità" ["Privirea: uşa inimii. Neorealismul între amintire şi actualitate"] (Effatà editrice). Pontiful invită să se redescopere prin cinematografie o educaţie la privirea curată. Şi importanţa de a păstra amintirea prin imagini.
Textul care urmează repropune în versiune integrală interviul luat Papei Francisc realizat de autor la începutul volumului.
În magisteriul dumneavoastră adesea faceţi referinţă la cinematografie: uneori vă auzim citând un film sau altul. De unde se naşte acest raport deosebit al dumneavoastră cu cinematografia?
Datorez cultura mea cinematografică mai ales părinţilor mei. Când eram copil, frecventam adesea cinematograful din cartier, unde se proiectau şi trei filme la rând. Face parte din amintirile frumoase ale copilăriei mele: părinţii mei m-au învăţat să mă bucur de artă, în diferitele sale forme. De exemplu, sâmbăta, cu mama, împreună cu fraţii mei, ascultam operele lirice pe care le transmiteau la Radio del Estado (astăzi Radio Nacional). Ne pune să ne aşezăm lângă aparat şi înainte de a începe transmisiunea ne povestea tema operei. Când urma să înceapă vreo arie importantă ne avertiza: "Fiţi atenţi, acesta este un cântec foarte frumos". Era un lucru minunat. Şi după aceea erau filmele la cinematograf, pentru care ai mei aplicau aceeaşi metodă: aşa cum făceau cu operele, ni le explicau pentru a ne orienta.
Şi în acest context s-a născut şi raportul dumneavoastră cu neorealismul italian.
Da, printre filmele pe care ai mei au voit în mod absolut ca noi să le cunoaştem erau tocmai cele ale neorealismului. Între vârsta de zece şi doisprezece ani cred că am văzut toate filmele cu Anna Magnani şi Aldo Fabrizi, între care Roma città aperta de Roberto Rossellini pe care l-am iubit mult. Pentru noi, copiii din Argentina, acele filme au fost foarte importante, pentru că ne-au făcut să înţelegem în profunzime marea tragedie a războiului mondial. La Buenos Aires războiul l-am cunoscut mai ales prin migranţii mulţi care au venit: italieni, polonezi, germani... Relatările lor ne-au deschis ochii cu privire la o dramă pe care nu o cunoşteam direct, dar graţie cinematografiei am dobândit şi o conştiinţă mai profundă a efectelor sale.
Dumneavoastră aţi definit adesea cinematografia neorealistă şi ca o "cateheză de umanitate" sau o "şcoală de umanism". Sunt expresii foarte frumoase cu care se atribuie o valoare universală acestei cinematografii. Unde se află actualitatea acestor filme?
Filmele neorealismului ne-au format inima şi încă pot să facă asta. Aş spune mai mult: acele filme ne-au învăţat să privim realitatea cu ochi noi. Am apreciat foarte mult că această carte percepe acest aspect fundamental: valoarea universală a acelei cinematografii şi actualitatea sa ca instrument important pentru a ne ajuta să reînnoim privirea noastră asupra lumii. Câtă necesitate avem astăzi de a învăţa să privim! Situaţia dificilă pe care o trăim, marcată profund de pandemie, generează preocupare, frică, suferinţă: pentru aceasta este nevoie de ochi capabili să străbată întunericul nopţii, să ridice privirea dincolo de zid pentru a scruta orizontul. Astăzi este atât de importantă o cateheză a privirii, o pedagogie pentru ochii noştri adesea incapabili să contemple în mijlocul întunericului "marea lumină" (Is 9,1) pe care Isus o aduce. O mistică din timpul nostru, Simone Weil, scrie: "Compasiunea şi recunoştinţa coboară de la Dumnezeu şi atunci când sunt dăruite printr-o privire, Dumnezeu este prezent în punctul în care privirile se întâlnesc". Iată pentru ce reflecţia despre privire deschide la transcendenţă. Cât de frumos ar fi să se redescopere prin cinematografie importanţa educaţiei la privirea curată. Exact cum a făcut neorealismul.
Dar în ce mod poate această cinematografie să ne înveţe să privim?
Privirea neorealistă este una care provoacă conştiinţa. Copiii ne privesc este un film din 1943 de Vittorio De Sica, pe care îmi place să-l citez adesea pentru că este foarte frumos şi bogat în semnificaţii. În multe filme privirea neorealistă a fost privirea copiilor asupra lumii: o privire curată, capabilă să capteze tot, o privire limpede prin care putem găsi imediat şi cu claritate binele şi răul. Îmi amintesc de cuvintele fratelui meu Hieronymos, arhiepiscop ortodox de Atena şi al întregii Grecii, cu privire la una din realităţile cele mai dure din timpul nostru: "Cine vede ochii copiilor pe care-i întâlnim în lagărele de refugiaţi este în măsură să recunoască imediat, în întregimea sa, «falimentul» umanităţii" (Discurs la Lagărul de refugiaţi din Moria, Lesbos, 16 aprilie 2016). În multe ocazii şi în atâtea ţări diferite, ochii mei au întâlnit ochii copiilor, săraci şi bogaţi, sănătoşi şi bolnavi, bucuroşi şi suferinzi. A fi priviţi de ochii copiilor este o experienţă pe care toţi o cunoaştem, care ne atinge până în străfundul inimii şi care ne obligă şi la o examinare a conştiinţei. Cinematografia neorealistă a universalizat această privire a copiilor: privirea lor, care este mult mai mult decât un simplu punct de vedere, ne interoghează cu atât mai mult astăzi când pandemia pare să înmulţească falimentele umanităţii. Ce anume facem pentru ca să ne poată privi zâmbind copiii şi să păstreze o privire limpede, bogată în încredere şi în speranţă? Ce anume facem pentru ca să nu le fie furată această lumină, pentru ca aceşti ochi să nu fie tulburaţi şi corupţi?
În această privinţă vine în minte un alt mare maestru al cinematografiei italiene ca Federico Fellini, pe care dumneavoastră vă place să-l citaţi adesea, datorită capacităţii sale de a restitui privirea asupra celor din urmă.
Da, La strada de Fellini este filmul pe care probabil l-am iubit mai mult. Mă identific mult în acel film, în care găsim o referinţă implicită la sfântul Francisc. Fellini a ştiut să dăruiască o lumină inedită privirii asupra celor din urmă. În acel film relatarea despre cei din urmă este exemplară şi este o invitaţie la păstrarea privirii lor preţioase asupra realităţii. Mă gândesc la cuvintele pe care Matto le adresează lui Gelsomina: "Tu pietricică, ai un sens în această viaţă". Este un discurs profund impregnat de referinţe evanghelice. Dar mă gândesc la tot parcursul lui Gelsomina: cu umilinţa sa, cu privirea sa pe deplin limpede, reuşeşte să înmoaie inima împietrită a unui om care a uitat cum se plânge. Această privire curată a celor din urmă este capabilă să semene viaţă în terenurile mai uscate. Este o privire de speranţă, care ştie să intuiască lumina în întuneric: pentru aceasta trebuie păstrată.
Cinematografia neorealistă a relatat însă o realitate foarte precisă: aceea a unei Italii care trebuia reconstruită imediat ce a ieşit din drama epocală a războiului mondial. Cum pot acele filme să vorbească şi prezentului nostru?
A privi nu înseamnă a vedea, se observă în mod eficace în acest volum. A vedea este un act care se face nu numai cu ochii, pentru a privi este nevoie de ochi şi de inimă. Filmele neorealiste nu sunt documentare care redau o simplă înregistrare oculară a realităţii; e adevărat, o redau, dar în toată cruzimea sa, printr-o privire care implică, mişcă măruntaiele, generează compasiune. Calitatea privirii creează diferenţa, odinioară ca şi astăzi. Privirea neorealistă nu este o privire de departe, ci o privire care apropie, care atinge realitatea aşa cum este, care se îngrijeşte de ea şi, prin urmare, pune în relaţie. Am afirmat deja cât de mult astăzi "mijloacele digitale pot să expună la riscul de dependenţă, de izolare şi de pierdere progresivă a contactului cu realitatea concretă, împiedicând dezvoltarea de relaţii interpersonale autentice" (Christus vivit, nr. 88) şi cât de mult este " nevoie de gesturi fizice, de expresii ale feţei, de tăceri, de limbaj corporal, şi chiar de parfum, tremur al mâinilor, înroşire, sudoare, pentru că toate acestea vorbesc şi fac parte din comunicarea umană" (Fratelli tutti, nr. 43). Capacitatea de a dobândi o privire care ştie să pună în relaţie este, aşadar, cheia pentru o comunicare autentică şi este astfel şi mai mult în această perioadă dificilă a pandemiei, în care contactul virtual predomină adesea asupra contactului real.
Aşadar, dacă ar trebui să indicaţi care este calitatea mai importantă a privirii neorealiste?
Aş spune aceea de a fi ştiut să privească realitatea nu numai înăuntrul istoriei, ci şi înăuntrul inimii oamenilor. În asta constă cateheza sa de umanitate: valabilă atunci şi valabilă astăzi. O privire care atinge realitatea, dar şi inima, este o privire pe care realitatea o transformă. Nu este o privire care te lasă acolo unde eşti, ci este o privire care te duce în sus, care te ridică, te invită să te scoli. Cinematografia neorealistă a avut această putere, tocmai a artei mari, de a şti să perceapă în iarnă ceea ce era deja primăvară. Este privire care în întuneric păstrează gustul şi simţul luminii. Este o privire de dezvăluire: acolo unde noi nu vedem decât o limită, ochiul poetului şi al artistului construieşte treceri, deschide breşe în captivităţi, observă semnele unei realităţi mai frumoase şi mai mari. Avem atâta nevoie de această privire. Privirea neorealismului a cuprins în întregime şi până la capăt realitatea dramatică a timpului său, dar făcând astfel a pus conştiinţele la cernut, a pregătit un teren curăţat pentru a putea planta din nou. Aceasta este lecţia pe care o putem învăţa de la şcoala de umanism a neorealismului: o privire care stârneşte conştiinţa, care pune în relaţie, care face să răsară. O pedagogie pentru ochi care schimbă privirea noastră mioapă apropiind-o de însăşi privirea lui Dumnezeu.
În afară de a furniza o pedagogie a privirii, cinematografia, în general, are şi o mare valoare socială...
Cinematografia a fost şi este un mare instrument de agregare. Mai ales în perioada italiană de după război a contribuit în manieră excepţională la reconstruirea ţesutului social cu atâtea momente agregative. Câte pieţe, câte săli, câte oratorii, animate de persoane care, în viziunea filmului, transferau speranţe şi aşteptări! Şi de acolo porneau din nou, cu un suspin de uşurare, în neliniştile şi dificultăţile zilnice. Un moment de asemenea educativ şi formativ, pentru a reconecta raporturi consumate de tragediile trăite. Şi astăzi, privind dincolo de dificultăţile momentului, cinematografia poate menţine această capacitate de a agrega sau, mai bine zis, de a construi comunitate. Fără comuniune, agregării îi lipseşte sufletul. Este clar că depinde mult de calitatea privirii pe care cinematografia o propune dar şi de calitatea privirii spectatorilor înşişi. Vizionarea unei opere cinematografice poate deschide diferite breşe în sufletul uman. Totul depinde de încărcătura emotivă care este dată vizionării. Pot exista evadarea, emoţia, râsul, furia, frica, interesul... Totul este legat de intenţionalitatea pusă în vizionare, care nu este simplu exerciţiu ocular, ci este ceva mai mult. Este privirea pusă asupra realităţii. De fapt, privirea revelează orientarea mai diversificată a interiorităţii, pentru că este capabilă să vadă lucrurile şi să vadă înăuntrul lucrurilor. Privirea provoacă şi conştiinţele la o atentă examinare.
Neorealismul poate să fie văzut şi ca un mare proces de construcţie a unei amintiri colective, care, altminteri, ar fi rămas îngropată de dărâmăturile războiului. Ce valoare are pentru dumneavoastră cinematografia în dinamica dintre istorie şi amintire? Şi cât de important este de a păstra această "amintire prin imagini"?
Acesta este un discurs decisiv pentru viitor. În experienţa mea de păstor m-am inspirat de multe ori din "amintirea prin imagini": în Amoris laetitia fac referinţă la filmul Prânzul lui Babette [la nr. 129, nr], de Gabriel Axel (1987), pentru a explica importanţa "bucuriei care derivă din a procura bucurie altora"; în Fratelli tutti sunt trei referinţe [la nr. 48-203-281, nr] la filmul Papa Francisc - Un om de cuvânt, de Wim Wenders (2018). Cinematografia învaţă să creăm şi să păstrăm amintirea, printr-o privire care ştie să traducă şi să descifreze mesajul. Mă gândesc şi la densitatea de amintire pe care imaginile de la Statio Orbis din 27 martie 2020 au sedimentat-o în inima foarte multor persoane. În acest sens, şi pentru Biserică, dinamica istorie-amintire găseşte în cinematografie o referinţă importantă. Să privim la neorealism: arta cinematografică a reuşit să lumineze istoria faptelor pentru a le dezvălui sensul profund. Şi pentru aceasta este important să ne întoarcem la acele filme nu cu nostalgie, ci cu angajare pentru viitor. Trebuie să fim păzitori buni ai "amintirii prin imagini" pentru a o transmite copiilor noştri, nepoţilor noştri. Aici cred că discursul se poate lărgi dincolo de ceea ce numim propriu-zis cinematografie, pentru a include izvoarele audiovizuale în ansamblul lor ca mărturii preţioase ale trecutului: trăim în timpul imaginii şi acest tip de documente a devenit de acum pentru istoria noastră - şi va deveni tot mai mult - o completare permanentă la documentaţia scrisă. Este vorba mai mult de documente cu caracter intrinsec universale pentru că depăşesc graniţele lingvistice şi culturale şi pot să fie înţelese imediat de toţi. Neorealismul, în Argentina, era înţeles prin ceea ce transmitea. Nu trebuie subevaluată importanţa acestor documente care, deşi sunt un patrimoniu recent, este în mod paradoxal foarte fragil şi are nevoie de îngrijiri constante: deja s-a pierdut mult din cauza neglijenţei şi a lipsei de resurse şi competenţe. Pe acest front trebuie să facem mai mult, şi ca Biserică.
A face mai mult din partea Bisericii înseamnă înainte de toate a nu risipi patrimoniul izvoarelor audiovizuale sau probabil a putea imagina ceva care să se alăture marilor instituţii vaticane al Arhivei şi Bibliotecii apostolice?
Mă gândesc la o instituţie care să funcţioneze ca Arhivă Centrală pentru conservarea permanentă şi ordonată după criterii ştiinţifice a fondurilor istorice audiovizuale ale organismelor Sfântului Scaun şi ale Bisericii universale. Am putea s-o numim o Mediatecă, alături de Arhivă şi de Bibliotecă, pentru adunarea şi păstrarea patrimoniului de izvoare istorice audiovizuale de înalt nivel religios, artistic şi uman.
(După Vatican News, 18 iulie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
