Cele şapte cuvinte ale lui Isus pe cruce pentru familie

Vinerea Mare este ziua tăcerii lui Dumnezeu şi a cuvintelor lui Cristos pe cruce. Cuvinte de iertare, cuvinte de mântuire, cuvinte de încredinţare pe care le putem citi în viaţa noastră de căsătorie şi de familie. Pentru a nu ne bloca în momentul de durere.

1. "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac"

Durerea Fiului Omului este trăită într-una dintre cele mai atroce persecuţii: batjocura, dispreţul faţă de ceilalţi, certitudinea de a nu fi crezut, abandonat de prietenii din toate timpurile. Cel Drept este tratat ca un criminal. Isus trăieşte cea mai profundă singurătate. Batjocorit de cel pe care îl iubeşti, de cel pentru care îţi dai viaţa.

Cât de des experimentăm şi noi dispreţ şi derâdere de la oamenii pe care îi iubim! Tocmai ei, soţul meu, soţia mea, copiii mei, părinţii, fraţii şi prietenii mei dintotdeauna. Tocmai ei fac din sentimentele noastre obiectul ridicolului, tocmai ei sunt gata să lupte pentru a ne spulbera visele, tocmai ei încearcă să ne plieze proiectele noastre pe nevoile lor personale. Cea mai mare durere este să te simţi neînţeles de cei pentru care îţi dai viaţa. Este o durere surdă care consumă energiile şi este adesea motivul care stă la baza atâtor separări conjugale. Acolo unde stima lasă loc criticilor şi grija pentru celălalt face loc indiferenţei.

În mijlocul acestui ocean de durere, când cuvintele servesc doar pentru a fi aruncate ca nişte pietre, unde dragostea este bătută cu pietre pentru a salva motivele cuiva, apare un cuvânt de lumină. Primul cuvânt pronunţat de Isus de la catedra crucii este "iertare". Indiferenţa, ironia, râsul batjocoritor, scuipatul nu au puterea de a stinge iubirea. Iar iertarea stă ca o lumină pe o grămadă de gunoi. "Chiar şi prietenul în care am avut încredere şi-a ridicat împotriva mea călcâiul" (Ps 41). "Te iert, chiar dacă m-ai trădat, te iert, chiar dacă m-ai luat în derâdere". Câtă dulceaţă în acele cuvinte ale lui Isus: "Tată, iartă-i!" Cristos ne învaţă preţul iertării. Este foarte mare. Înseamnă abandonarea eului propriu, renunţare, moarte. A nimici orgoliul personal, astfel încât celălalt să se simtă renăscut şi recreat prin spălarea în iertarea mea. Trădarea nu este ultimul cuvânt. Iertarea, în schimb, este primul cuvânt al unei vieţi noi, în care durerea nu dispare, ci este îmbrăcată într-o armură nouă, cea pe care Cristos ne-o dă în crucea sa.

2. "Astăzi vei fi cu mine în paradis"

Chiar şi răufăcătorii îşi fac loc pe scenă. Nimănui nu-i pasă de ei. Sunt proscrişi. Morţi care vorbesc. Primul îşi uneşte vocea cu cea a răului din jurul său: "Nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!" Cât de uşor este să fii ademenit de vocile lumii. Ne împletim gândirea proprie cu răutăţile altora. Răul ne înrobeşte, ne face urâţi şi suntem gata să ne plângem mereu de toate şi să începem a lătra împotriva tuturor, învinuindu-i pentru nenorocirile noastre, pentru dificultăţile noastre, pentru că nu ne putem ridica din noroiul în care am căzut. La început, păcatul este dulce ca mierea, dar, cu timpul, sapă înlăuntru o prăpastie în care răul se acumulează şi ne îndepărtează din ce în ce mai mult de bine şi de frumos. Ajungem la un punct de la care nu ne mai putem întoarce. Şi când ne gândim că am ajuns de acum la capăt, că am ajuns la fund, că nu mai avem nici o speranţă, întorcându-ne pentru o clipă, întâlnim privirea lui Isus. El este acolo. Este acolo împreună cu noi. Şi-a amestecat sângele cu sângele meu de hoţ şi răufăcător. A primit aceleaşi batjocuri, ba încă şi scuipatul meu. A urcat pe cruce cu mine. Nu mă priveşte de jos. Nu mă compătimeşte de sus. Este lângă noi, răstignit şi el.

În câte familii când vine durerea, boala, dizabilitatea unui copil, moartea unei persoane dragi, ne adâncim în cea mai întunecată disperare şi suntem gata să dăm vina pe "acel Dumnezeu" care stă neputincios în înălţimea cerului. Şi ne întrebăm: "Unde este Dumnezeu?" Şi suntem întrebaţi: "Unde este Dumnezeul tău?" Celălalt răufăcător întâlneşte privirea lui Isus şi ochii lui îl recunosc. "Nu a făcut nimic rău". Privirea lui Isus îl vindecă, îl iartă, îl reabilitează pentru relaţie, îl mântuieşte. Da, îl mântuieşte!

"Astăzi vei fi cu mine în paradis". În acel "astăzi" este mântuirea. Există cheia intrării în viaţa veşnică. "Astăzi mântuirea a venit în această casă" (Lc 19,9). "Astăzi, dacă auziţi glasul lui, nu vă împietri inimile" (Evr 3,15). Este "astăzi"-ul îmbrăcat în credinţă, care ne permite să rămânem fideli "da"-ului conjugal. Dacă ţinem ochii aţintiţi asupra lui Isus, în fiecare zi ne putem păstra privirea pentru persoana iubită, pentru copii, pentru fraţi, pentru comunitatea care ne-a fost încredinţată. Până când ne vom da seama că în dificultăţi el nu ne-a lăsat singuri. Dar el este chiar acolo, gata să ne dea mâna pentru a ne duce dincolo de pragul morţii. Răufăcătorii fac alegeri diferite. Unul alege răul, celălalt recunoaşte binele. Dar noi, ce alegem astăzi?

3. "Femeie, iată fiul tău!... Iată mama ta!"

Şi iată-o pe Mama la poalele crucii. Inima ei este străpunsă de cea mai mare durere: să-şi vadă Fiul, pe singurul său Fiu, pe nedrept predat în mâinile unui oarecare politician de serviciu. Ce durere mai mare poate exista pe lume decât aceea de a-ţi vedea copilul torturat şi condamnat la moarte pentru adevăr? Inima neprihănită a Mariei, în acel ceas, a suferit cea mai mare durere. Lângă Calvarul Fiului, se află Calvarul Mariei. Calea crucii lui Isus este împletită cu calea crucii Mariei.

Dar ea nu e singură, lângă Mama este Ioan. Isus îi dă Mariei o nouă maternitate. Acea moarte este deja roditoare, are deja parfumul vieţii. Durerea Mariei, fidelitatea lui Ioan, încredinţarea lui Isus. Puţine ingrediente pentru naşterea Bisericii şi totul miroase a viaţă nouă.

Adesea credem că putem trăi singuri dificultăţile familiale, personale sau comunitare, fără Biserică. Departe mama care ne-a dat naştere. Numai rămânând credincioşi promisiunilor făcute lui Dumnezeu, numai rămânând în ascultare faţă de Biserică putem păstra seninătatea şi rămâne în pace. Câte abandonuri n-ar putea fi evitate dacă, în loc să căutăm întotdeauna slăbiciunile şi numai slăbiciunile altora, am putea apela la ajutorul Mamei noastre cereşti. 

Marie, Regina familiei, roagă-l pe Isus pentru noi!

4. "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?"

Iată întunericul înaintând şi învăluindu-l pe Mântuitorul în strânsoarea singurătăţii. Isus experimentează întunericul nopţii. După trădare, după persecuţie, după durerea care zdruncină trupul, iată, vine noaptea abandonului, a celei mai tulburătoare singurătăţi. Noaptea întunecată a absenţei Tatălui.

Dumnezeu tace. Şi-a părăsit singurul Fiu? Şi-a încălcat promisiunea? De ce nu intervine? Este un strigăt pe care îl cunosc bine urechile mele. L-am auzit de multe ori răsunând de-a lungul zilelor vieţii mele. Când am văzut-o pe mama aceea pierzându-şi fiul cu cancer, când am văzut-o pe fiica aceea, la o vârstă fragedă, pierzându-şi tatăl. Şi apoi am întâlnit strigătul tăcut al celor care îşi pierduseră locurile de muncă, locuinţele, demnitatea. Strigătul tăcut al celor cărora le este frică să vorbească, al celor care trăiesc ani de zile între pereţii unei case unde se consumă violenţe fără precedent, strigătul copiilor noştri, al copiilor noştri care sunt victime ale agresiunii şi cărora le este frică să vorbească. În acel strigăt se află strigătul fiecăruia dintre noi pentru numeroasele momente în care viaţa ne-a pălmuit, ne-a pironit pe o cruce şi ne-a lăsat sângerând indiferentă la durerea noastră.

Dumnezeu nu se face auzit, dar nu este absent. Este un Tată care ne iubeşte la nebunie pe fiecare dintre noi. Ne iubeşte până la sacrificarea propriului Fiu, singurul său Fiu. Este o tăcere plină de iubire, încărcată de aşteptări. Aceste ore întunecate vor fi sânul în care va înflori o viaţă nouă. Din acel întuneric pe cruce, din acea noapte se va naşte o nouă zi şi o nouă lumină. Nu trebuie să ne îndoim. Nu trebuie să-l lăsăm pe Satana să se aşeze pe tronul căsătoriei noastre: în schimbul unei aparente seninătăţi să nu cedăm la invitaţia sa de a coborî de pe cruce. Isus nu a coborât. A rămas pe acea cruce. Chiar şi atunci când îndoiala îl asaltează când singurătatea îl copleşeşte. Dumnezeu nu este mincinos. Tatăl nu este mincinos.

Când suntem tentaţi să aruncăm în aer căsătoria noastră, o prietenie care m-a dezamăgit, un copil care mă face să sufăr, soluţia nu este să fugim, să ne răzvrătim, să-l învinuim pe Dumnezeu. Pentru că Isus este în strigătul nostru, el este în acea durere... El este acolo cu noi în ceasul suprem al dăruirii noastre.

5. "Mi-e sete"

Întreaga viaţă a lui Isus este străbătută de această dorinţă, de la fântâna lui Iacob până la cruce este mistuit de acest foc, gâtul său este ca un pământ pustiu, arid, chiar până la lemnul crucii, unde spune, implorând: "Mi-e sete!" (In 19,28). Setea care îl arde pe Isus este dorinţa de a i se răspunde cu iubire la iubire, deoarece cine iubeşte doreşte să fie iubit. Aşa cum Isus continuă să sufere în fiecare om care suferă şi este pe nedrept persecutat şi umilit, tot aşa lui Cristos continuă să-i fie sete până la sfârşitul lumii, sete de mine, de dragostea mea. Dar ce primeşte în schimb? Şi astăzi primeşte oţetul disperării noastre, fierea uitării noastre, amărăciunea de a nu-l dori ca tovarăş şi prieten, răceala de a nu-l întâmpina ca Învăţător şi Domn.

Câte cereri de dragoste ignorate! De la câte întâlniri lipsim din frică sau superficialitate. Mirelui, miresei le este sete de atenţia noastră pe care noi o refuzăm, le dăm oţetul nepăsării noastre. Tinerii noştri sunt însetaţi de răspunsuri. Acele răspunsuri adevărate şi autentice care dau sens vieţii lor. Lumea este însetată de pace. Prea multe imagini ale morţii ne agresează conştiinţele.

Sfânta Tereza de Calcutta, la 10 septembrie 1946, într-un mic compartiment de tren care urca de la Siliguri la Darjeeling, a auzit în inima ei strigătul lui Isus pe cruce: "Mi-e sete!" şi chemarea de a-şi oferi viaţa în slujba celor săraci şi respinşi din barăcile de la periferii.

Şi noi ar trebui să auzim acest strigăt şi să potolim setea lui Isus care strigă şi astăzi din gura atâtor fraţi, pentru a le oferi acea apă, acea veste de speranţă ce poate potoli fiecare arsură, fiecare indiferenţă, fiecare durere.

6. "Totul s-a împlinit"

Este fiatul lui Cristos. Ultimul, cel care într-un cuvânt îşi rezumă întreaga viaţă. Da, pentru că el a venit pe pământ pentru a împlini planul Tatălui. El s-a lăsat umilit "până la moarte şi încă moartea pe cruce", astfel încât Tatăl să poată deschide uşa cu marea cheie a crucii pentru a intra în viaţa veşnică. Totul s-a împlinit! Deschideţi-vă larg, porţi ale cerului! "Osana Fiului lui David, osana Răscumpărătorului, deschideţi-vă porţi veşnice ca să intre Regele măririi". De la Creaţie până în acest moment, întreaga omenire aştepta aceste cuvinte. Respiraţia cea dintâi inspirată de trupul lui Adam este, în sfârşit, returnată întregii omeniri prin ultima suflare a lui Isus pe cruce. Moartea a fost învinsă de moartea lui Isus.

Da, fraţilor, adevărata moarte nu este cea a trupului, ci a păcatului. Păcatul ne îndepărtează de Dumnezeu şi de oamenii pe care îi iubim. Păcatul ne ia aerul, ne taie respiraţia care ne permite să trăim, suflarea pe care Cristos ne-a dat-o de pe lemnul crucii. În această suflare s-a împlinit şi mântuirea noastră, mântuirea familiei noastre. De acolo putem să o luăm de la capăt, mereu, de fiecare dată. Vrem să dăm plinătate căsătoriei noastre, vrem să dăm plinătate preoţiei noastre, consacrării noastre, vieţii noastre? Să reîncepem de la Cristos. În el totul se desăvârşeşte, în fiecare zi, sub privirea iubitoare a Tatălui. În el totul îşi găseşte împlinirea şi sensul.

"Mă duc în cer să am grijă de Maria şi David şi tu rămâi cu tata. De acolo o să mă rog pentru tine". Aceasta este o frază pe care Chiara Corbella, o tânără din Roma de 28 de ani, i-a scris-o fiului ei Francesco înainte de a muri de o tumoare descoperită în a cincea lună de sarcină. O sarcină purtată cu tărie după decizia de a amâna tratamentele până la naşterea copilului. Era a treia sarcină a Chiarei: Maria şi David s-au stins la scurt timp după naştere. Cu câteva ore înainte de a muri, Enrico, iubitul ei soţ a întrebat-o: "Chiara, dragostea mea, este cu adevărat dulce această cruce, aşa cum spune Domnul?" Ea l-a privit, i-a zâmbit şi, cu o voce slabă, i-a spus: "Da, Enrico, este foarte dulce". "Astfel, întreaga familie - spune Enrico - nu am văzut-o pe Chiara murind senină: am văzut-o murind fericită, ceea ce este cu totul altceva".

7. "Tată în mâinile tale îmi încredinţez spiritul"

Ultimul cuvânt este un cuvânt de încredere în momente de părăsire. Isus intră în starea omului care suferă moartea. El spusese: "De aceea mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi dau viaţa şi apoi o iau înapoi. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am puterea să o dau şi am putere să o iau înapoi" (In 10,17-18). Dar în acest fel el dezvăluie secretul pentru a face din moartea însăşi un act de iubire şi credinţă. Din violenţă suferită, moartea devine un act de libertate; din răpirea dramatică acceptată, devine ofertă. Moartea şi viaţa se împletesc, moartea devine poarta vieţii. În acelaşi mod, bucuria şi durerea se îmbrăţişează, durerea devine modul în care se exprimă bucuria de a dărui. Acest lucru este posibil numai dacă viaţa este trăită în întregime ca o neobosită ofertă şi cu dorinţa de a se schimba.

Iată ce cerem şi pentru noi, pentru viaţa noastră. Contemplarea morţii lui Isus este un ritual gol dacă nu lasă în inima omului dorinţa de a se schimba. "Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru. Căci noi, cei vii, suntem mereu daţi la moarte pentru Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor" (2Cor 4,10-11).

Şi noi trebuie să-i încredinţăm suferinţele şi fragilităţile familiilor noastre. Cu toţii ne simţim un pic ca Marta care, la moartea fratelui ei Lazăr, a fugit în întâmpinarea Maestrului şi i-a încredinţat durerea: "Dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit" (In 11,21). Domnul este cu noi, nu trebuie să ne temem să-i încredinţăm lui viaţa noastră, pentru că el ne-o dă înapoi îmbrăcată într-o haina nouă, haina de sărbătoare, haina de nuntă a vieţii veşnice.

(După "Punto Famiglia")

Traducere de pr. Iosif Răchiteanu