Îmi place să-mi imaginez omul ţinând cont mereu de latura lui evolutivă, de procesul de maturizare şi de transformare progresivă, pe care el trebuie să-l parcurgă în decursul existenţei sale. Tocmai această latură evolutivă mă obligă să nu privesc la om ca la ceva static, închis în sine, un obiect de analizat, ci mai degrabă ca la un subiect demn de monitorizat, care mi se revelează progresiv, în etapele dezvoltării sale, prin modul lui de a fi, de a gândi, de a simţi şi de a acţiona. Aşa mi se revelează omul din mine, omul din tine, omul care există în fiecare dintre noi.
Cine sunt eu? Cine eşti tu? Cine este omul din mine şi din tine? Omul, această fiinţă măreaţă, cu puţin inferioară îngerilor (cf. Ps 8), şi totuşi o fiinţă atât de fragilă şi vulnerabilă. O fiinţă măreaţă, plină de calităţi şi competenţe, dar, în acelaşi timp, şi limitată şi condiţionată de diferiţi factori, personali şi socio-culturali, ce îngrădesc, în mod mai mult sau mai puţin firesc, orizonturile şi posibilităţile dezvoltării sale. Omul, această fiinţă la care privim de multe ori cu atâta simpatie şi interes, care ne uimeşte prin genialitatea şi creativitatea sa, dar ne înspăimântă, în alte cazuri, prin comportamentele sale distructive şi ne întristează prin atitudinile sale malefice faţă de existenţa proprie şi a celor din jurul lui.
Cine este omul din mine şi din tine? Cum mă pot înţelege pe mine? Cum te pot înţelege pe tine? Cum pot cunoaşte şi înţelege omul din mine şi din tine? Deşi sunt destul de tentat, recunosc acest lucru, să dau o definiţie acestui om, nu voi cădea pradă acestei tentaţii şi nu mă voi avânta pe piscurile discursului filozofic asupra omului. Au făcut-o alţii înaintea mea şi au făcut-o destul de bine, cu pricepere şi măiestrie. Nici prin minte nu mi-ar trece să încerc să mă măsor cu ei, ci, dimpotrivă, îmi permit să privesc cu reverenţă şi respect la ei şi să mă las motivat de descoperirile lor în drumul cercetării mele asupra omului din mine şi din tine. Aşadar, nu este intenţia mea aceea de a defini omul, ci, mai degrabă, aceea de a analiza şi descrie, într-o serie de articole, anumite trăsături şi caracteristici ale personalităţii umane care mă ajută pe mine, şi te pot ajuta şi pe tine, pe drumul dezvoltării şi individualizării a ceea ce noi suntem (eu, actual) şi a ceea ce noi putem deveni (eu, ideal) printr-un proces de cunoaştere, de dezvoltare şi de maturizare progresivă.
În această încercare umilă, evident limitată din cauza experienţei mele subiective şi a cunoştinţelor mele limitate, nu pot să pornesc de altundeva decât de la a mă lăsa motivat şi încurajat de gânduri pozitive inspirate de însăşi voinţa divină: „Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră...!” (Gen 1,26). Deja această decizie divină îmi dă suficientă determinare pentru ceea ce doresc să fac, deoarece consider că e un obiectiv destul de atractiv, pentru mine şi pentru tine, pentru noi toţi, să pornim la drumul în căutarea omului, a chipului divin din fiecare dintre noi. Acest lucru cere de la fiecare o capacitate introspectivă adecvată, pentru a descoperi profunzimea a ceea ce Dumnezeu a creat în el, dar şi o profundă capacitate empatică, pentru a reuşi să-l cunoască şi să-l înţeleagă şi pe cel de lângă dânsul. Totodată, cere de la mine, cel care scriu, suficientă dibăcie în formularea frazelor şi descrierea conceptelor, pentru a putea să-mi ating obiectivul: acela de a sensibiliza şi în tine dorinţa puternică de a te cunoaşte şi motivaţia să te implici în acest proces de individualizare a fiinţei tale, făcând uz de acea minunată capacitate de autoreflecţie (introspecţie), pe care şi tu, cu siguranţă, o ai la dispoziţie. Şi, dacă peste ea s-a aşezat cumva praful datorită faptului că nu ai apelat la ea demult, te îndemn să nu te sperii şi să nu te descurajezi, ci să-ţi închipui că, prin exerciţiu, această capacitate se dezmorţeşte, devine ageră, şi te însoţeşte încet, dar sigur, spre cunoaşterea, modelarea (autoformarea şi formarea) şi optimizarea fiinţei din tine, până la a ajunge „să îmbraci omul cel nou, creat după asemănarea lui Dumnezeu” (Ef 4,24).
Pr. Lucian Horlescu
