Mesaj cu ocazia celei de-a 150-a aniversări a proclamării Sfântului Alfons Maria de’ Liguori învăţător al Bisericii (23 martie 2021)
Reverendului Michael Brehl, C.Ss.R., superior general al Congregaţiei Preasfântului Răscumpărător şi moderator general al Academiei Alfonsiana.
În urmă cu o sută cincizeci de ani, Pius al IX-lea, la 23 martie 1871, îl proclama pe Sfântul Alfons Maria de’ Liguori învăţător al Bisericii.
Bula de proclamare a Sfântului Alfons ca învăţător evidenţiază caracterul specific al propunerii sale morale şi spirituale, el ştiind să indice "calea sigură în încâlceala opiniilor contrastante ale rigorismului şi laxismului"[1].
La o sută cincizeci de ani de la această dată, mesajul Sfântului Alfons Maria de’ Liguori, patron al duhovnicilor şi moraliştilor, şi model pentru toată Biserica în ieşire misionară, încă arată cu vigoare calea maestră pentru a apropia conştiinţele de faţa primitoare a Tatălui, pentru că "mântuirea pe care Dumnezeu ne-o oferă este lucrare a milostivirii sale" (EG 112).
Ascultarea realităţii
Propunerea teologică alfonsiană se naşte din ascultarea şi din primirea fragilităţii bărbaţilor şi femeilor mai abandonaţi spiritual. Sfântul învăţător, format într-o mentalitate morală rigoristă, se converteşte la "bunăvoinţă" prin ascultarea realităţii.
Experienţa misionară în periferiile existenţiale din timpul său, căutarea celor de departe şi ascultarea spovezilor, întemeierea şi conducerea noii Congregaţii a Preasfântului Răscumpărător, precum şi responsabilităţile ca episcop al unei Biserici particulare, îl fac să devină părinte şi maestru de milostivire, fiind sigur că "paradisul lui Dumnezeu este inima omului"[2].
Convertirea treptată spre o pastoraţie în mod clar misionară, capabilă de proximitate cu poporul, de a şti să însoţească pasul său, de a împărtăşi concret viaţa sa şi în mijlocul marilor limite şi provocări, l-a determinat pe Alfons să revizuiască, nu fără trudă, şi direcţia teologică şi juridică primită în anii formării sale: iniţial inspirată dintr-un anumit rigorism, s-a transformat după aceea în abordare milostivă, dinamism evanghelizator capabil să acţioneze prin atracţie.
În disputele teologice, preferând raţiunea în locul autorităţii, nu se opreşte la formularea teoretică a principiilor, ci se lasă interpelat de viaţa însăşi. Avocat al celor din urmă, al celor fragili şi al celor rebutaţi de societatea din timpul său, apără "dreptul" tuturor, în special al celor mai abandonaţi şi al săracilor. Acest parcurs l-a condus la alegerea definitivă de a fi în slujba conştiinţelor care caută, chiar între mii de dificultăţi, binele de făcut, pentru că sunt fideli faţă de chemarea lui Dumnezeu la sfinţenie.
Aşadar, Sfântul Alfons "nu este nici laxist, nici rigorist. El este un realist în adevăratul sens creştin", pentru că a înţeles că "în însăşi inima evangheliei sunt viaţa comunitară şi angajarea faţă de ceilalţi" (EG, 177).
Vestirea evangheliei într-o societate care se schimbă rapid cere curajul ascultării realităţii, pentru "a educa toate conştiinţele să gândească în manieră diferită, în discontinuitate cu trecutul"[3].
Fiecare acţiune pastorală îşi are rădăcina în întâlnirea mântuitoare cu Dumnezeul vieţii, se naşte din ascultarea vieţii şi se hrăneşte cu o reflecţie teologică aptă să ia asupra sa întrebările persoanelor pentru a indica drumuri practicabile. După exemplul lui Alfons, invit teologii moralişti, misionarii şi duhovnicii să intre în raport viu cu membrii poporului lui Dumnezeu şi să privească la existenţă pornind de la perspectiva lor, pentru a înţelege dificultăţile reale pe care le întâlnesc şi a ajuta la vindecarea rănilor, pentru că numai fraternitatea adevărată "ştie să privească la măreţia sacră a aproapelui, care ştie să-l descopere pe Dumnezeu în orice fiinţă umană, care ştie să suporte supărările trăirii împreună agăţându-se de iubirea lui Dumnezeu, care ştie să deschidă inima la iubirea divină pentru a căuta fericirea celorlalţi aşa cum o caută Tatăl lor bun" (EG, 92).
Fidelă faţă de evanghelie, învăţătura morală creştină chemată să vestească, să aprofundeze şi să înveţe, să fie mereu un răspuns "dat lui Dumnezeu care ne iubeşte şi care ne mântuieşte, recunoscându-l în ceilalţi şi ieşind din noi înşine pentru a căuta binele tuturor" (EG, 39). Teologia morală nu poate să reflecteze numai asupra formulării principiilor, normelor, ci trebuie să ia asupra sa în mod propunător realitatea care depăşeşte orice idee (cf. EG, 231). Aceasta este o prioritate (cf. EG, 34-39) pentru că numai cunoaşterea principiilor teoretice, aşa cum ne aminteşte acelaşi Sfânt Alfons, nu este suficient pentru a însoţi şi a susţine conştiinţele în discernământul binelui de făcut. Este necesar ca însăşi cunoaşterea să devină practică prin ascultarea şi primirea celor din urmă, a celor fragili şi a celui care este considerat rebut de societate.
Conştiinţe mature pentru o Biserică adultă
După exemplul Sfântului Alfons Maria de’ Liguori, renovator al teologiei morale[4], devine de dorit, aşadar necesar, să se alăture, să se însoţească şi să se susţină cei mai destituiţi cu ajutoare spirituale pe drumul spre răscumpărare. Radicalitatea evanghelică nu trebuie contrapusă slăbiciunii omului. Este necesar să se găsească mereu drumul care să nu îndepărteze, ci să apropie inimile de Dumnezeu, aşa cum a făcut Alfons cu învăţătura sa spirituală şi morală. Toate acestea pentru că "imensa majoritate a săracilor are o specială deschidere la credinţă; au nevoie de Dumnezeu şi nu putem neglija să le oferim prietenia sa, binecuvântarea sa, cuvântul său, celebrarea sacramentelor şi propunerea unui drum de creştere şi de maturizare în credinţă. Opţiunea preferenţială faţă de cei săraci trebuie să se traducă îndeosebi într-o atenţie religioasă privilegiată şi prioritară" (EG, 200).
La fel ca Sfântul Alfons suntem chemaţi să mergem în întâmpinarea poporului ca o comunitate apostolică ce-l urmează pe Răscumpărătorul printre cei abandonaţi. Acest a merge în întâmpinarea celui care este lipsit de ajutor spiritual ajută la depăşirea eticii individualiste şi la promovarea unei moralităţi morale capabile să aleagă adevăratul bine. Formând conştiinţe responsabile şi milostive vom avea o Biserică adultă capabilă să răspundă constructiv la fragilităţile sociale, în vederea împărăţiei cerurilor.
A merge în întâmpinarea celor mai fragili permite să se combată "jocul «competitivităţii şi al legii celui mai puternic» care « consideră fiinţa umană în ea însăşi ca un bun de consum, care se poate folosi şi apoi arunca» dând «curs culturii rebutului»" (cf. EG, 53).
În aceste ultime timpuri, provocările pe care societatea le înfruntă sunt nenumărate: pandemia şi munca în lumea post-Covid, îngrijirile care trebuie asigurate tuturor, apărarea vieţii, input-urile care ne vin de la inteligenţa artificială, salvgardarea creaţiei, ameninţarea antidemocratică şi urgenţa fraternităţii. Vai de noi dacă în această angajare evanghelizatoare am separa "strigătul săracilor"[5]de "strigătul pământului"[6].
Alfons de’ Liguori, maestru şi patron al duhovnicilor şi moraliştilor, a oferit răspunsuri constructive la provocările societăţii din timpul său, prin evanghelizarea populară, indicând un stil de teologie morală capabilă să ţină împreună exigenţa evangheliei şi fragilităţile umane.
Vă invit după exemplul sfântului învăţător să înfruntaţi serios la nivel de teologie morală "strigătul lui Dumnezeu care ne întreabă pe noi toţi: «Unde este fratele tău?» (Gen 4,9). Unde este fratele tău sclav? Unde este cel pe care-l ucizi în fiecare zi în mica fabrică clandestină, în reţeaua prostituţiei, în copiii pe care-i foloseşti pentru cerşetorie, în cel care trebuie să muncească în ascuns pentru că nu este în regulă cu actele?" (EG, 211).
În faţa trecerilor epocale cum este cea actuală, se evidenţiază concret riscul de a absolutiza drepturile celor puternici, uitându-i pe cei mai nevoiaşi.
Formarea conştiinţelor la bine apare ţintă indispensabilă pentru fiecare creştin. A da spaţiu conştiinţelor – loc unde răsună glasul lui Dumnezeu – pentru ca să poată duce înainte discernământul lor personal în concreteţea vieţii (cf. AL, 37) este o misiune formativă faţă de care trebuie să rămânem fideli. Atitudinea samariteanului (Lc 10,33-35), aşa cum am indicat în Fratelli tutti, ne stimulează în această direcţie.
Teologiei morale nu trebuie să-i fie frică să primească strigătul celor din urmă de pe pământ şi de a şi-l însuşi. Demnitatea celor fragili este o obligaţie morală care nu este poate fi evitată sau delegată. Este necesar să se dea mărturie că drept exprimă mereu solidaritate.
Vă invit, aşa cum a făcut Sfântul Alfons, să mergeţi în întâmpinarea fraţilor şi surorilor fragili din societatea noastră. Asta comportă dezvoltarea unei reflecţii teologico-morale şi a unei acţiuni pastorale, capabile să se angajeze pentru binele comun care îşi are rădăcina în vestirea kerygmei, care are un cuvânt hotărât în apărarea vieţii, faţă de creaţie şi fraternitate.
În această specială aniversare încurajez Congregaţia Preasfântului Răscumpărător şi Academia Pontificală Alfonsiana, ca exprimare a sa şi centru de înaltă formare teologică şi apostolică, să se pună în dialog constructiv cu toate instanţele care provin din orice cultură[7], pentru a căuta răspunsuri apostolice, morale şi spirituale în favoarea fragilităţii umane, ştiind că dialogul este marturya.
Sfântul Alfons Maria de’ Liguori şi Fecioara Maria a Ajutorului Perpetuu să vă fie mereu însoţitori de călătorie.
Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 23 martie 2021
Francisc
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Pius al IX-lea, Acta Sancta Sedis, vol. VI, Typis Polyglottae Officinae S. C. De Propaganda Fidei, Romae 1871, 318.
[2] A. de’ Liguori, "Mod de a conversa familiar cu Dumnezeu" în Opere ascetiche [Opere ascetice] vol. I, CSSR, Roma 1933, 316.
[3] Ibid., 221.
[4] Cf. Ioan Paul al II-lea, "Spiritus Domini", în Enchiridium Vaticanum, vol. 10, Ed. Dehoniane, Bologna 1989, pag. 1420. [cf. AAS 79 (1987) pag. 1367-1368].
[5] Cf. Laudato si’, 49.
[6] Papa Francisc, "A proiecta paşi curajoşi pentru a răspunde mai bine la aşteptările poporului lui Dumnezeu. Discurs al Sanctităţii Sale Papa Francisc" în Studia Moralia, 57/1 (2019) 13-16.
[7] Cf. Querida Amazonia, 36.
