Mai multe epidemii au atacat Imperiul Roman, cum ar fi cele din anii 165 și 251 d.C, cauzând mari scăderi demografice care au contribuit în mod semnificativ la căderea imperiului. Rodney Stark, sociolog al religiilor, susține că aceste epidemii au contribuit foarte mult la extinderea creștinismului.
Există un factor decisiv care explică acest lucru. Acesta se numește caritate. Episcopul Alexandriei, Dionisie, într-o scrisoare pastorală din anul 260 spune: „Prin urmare, cei mai mulți dintre frații noștri, fără să aibă nicio rezervă față de ei înșiși, printr-un exces de caritate și iubire frățească, se apropie unii de alții, vizitează fără griji bolnavii, îi slujesc minunat, îi asistă în Cristos și mor bucuroși cu ei; contagiați de răul altora, atrag asupra lor boala aproapelui și își asumă cu bunăvoință suferințele. Mulți dintre aceștia, după ce le-au redat putere celor din jur, mor ei înșiși (...) Așadar, cei mai buni dintre frații noștri și-au pierdut viața astfel. Acest tip de moarte, rodul unei mari pietăți și a unei credințe curajoase, nu pare în niciun fel inferioară martiriului”.
În schimb, păgânii fugeau la primele semne ale bolii, chiar dacă cei care se îmbolnăveau erau cei dragi ai lor. Atitudinea plină de caritate a creștinilor era decisivă și îi atrăgea pe toți. Acest factor era atât de fundamental încât au existat și încercări de imitare „prin lege”, ca și cea propusă de împăratul Iulian care, deși îi ura pe „galileeni”, îi scrie în anul 362 marelui preot Galata, spunându-i că păgânii trebuie să îi egaleze pe creștini, deoarece ascensiunea lor s-a datorat în primul rând „calității morale” și „bunăvoinței lor față de străini și atenției față de mormintele defuncților”.
Pontius, istoric al episcopului Ciprian, păstorul Cartaginei în vremea epidemiei din anul 251, prezintă modul în care episcopul Ciprian își instruia turma: „Nu este un lucru de admirat dacă noi îi tratăm cu dragostea cuvenită doar pe confrați: putea, în schimb, deveni perfect cel care făcea ceva mai mult decât publicanul sau păgânul, învingând răul cu bine și conformându-se exemplului milostivirii divine îi iubea chiar și pe dușmani (...) Se prevedea la binele tuturor, nu doar a fraților în credință”.
O astfel de iubire nu se naște brusc. Și niciun împărat sau păgân nu ar fi putut să o instituie „prin lege”. Nici ieri, nici astăzi, niciodată. Speranța vieții veșnice este cea care îi animă pe creștini: prezentul este trăit și interpretat în perspectiva vieții viitoare. Creștinul, spunea episcopul Ciprian în lucrarea sa De mortalitate, „nu crede în Cristos pentru a fi imun de relele vremii, ci creștinul profită de orice ocazie a vieții (chiar și de cele aparent mai grele) pentru a face binele în vederea vieții veșnice”.
Așa au făcut primii creștini diferența. Au fost animați de credință, speranță și caritate. Oare ce se va spune despre noi, creștinii de astăzi?
Traducere: LNU
Sursa:iltimone.org
