Faptul că în lume totul este trecător, nu înseamnă că trebuie să-i disprețuim realitatea. O asemenea atitudine n-ar demonstra decât stupiditate și ar ușura considerabil munca ticăloșilor care speră să parvină, profitând de indolența celorlalți. Ușurința cu care ne putem pierde viața sau pe cei dragi impune, însă, o anumită distanță față de iresponsabilitatea cu care am trăit până acum. Distanțele și frica de contagiere ne au permis să observăm de ceva vreme lucrurile mici, aparent fără valoare, dar care au revelat valoarea ființei noastre. Câte suflete generoase din spitale, de pildă, au îmbogățit lumea în aceste luni prin devotamentul lor! N-au făcut-o pentru câștig, ci pur și simplu din compasiune, dobândind un respect al meseriei lor, nu numai prin indemnizații bugetare – de altfel justificate -, cât mai ales prin simțul datoriei de conștiință și recunoștința neputincioșilor pe care i-au ajutat. O spun ca pățit, căzut sub loviturile virusului și internat la spital, în noiembrie trecut, și care n-a avut parte de o formă tocmai ușoară.
Cred că niciodată nu va fi suficient să povestim așa-zise istorii „banale”, cele care ne marchează dispoziția față de bunul simț, omenie și compasiune, bineînțeles fără accente melodramatice și interese ascunse. Altfel, adevărul pare să se reducă la senzațional și informații care nu ajută la nimic.
Cu școlile închise, surmenați de poveri imprevizibile care durează de ceva vreme, aflăm tot mai greu limpezime în judecată și ne lovim împreună de lucruri a căror explicație se lasă tot mai greu de surprins. Este inutil să exaltăm suplețea sau politețea instituționale. Onestitatea și bunăvoința de a reforma drastic sistemul de practici birocratice ipocrite par să se fi pierdut în peisajul dezolării. O zonă a relei voințe, a favorurilor, a răutății crase! Dacă am știi ce trebuie să suporte un medic de familie în acest context, apropo de hârțoage și justificări, am vedea injustiția și suveranitatea disprețului față de omul simplu și cinstit. Nu ne-am mai mira atunci că medicii dispar imediat după absolvire. Dezgustat și nemaisimțindu-se parte a contractului moral cu autoritatea, cetățeanul devine un suflet pierdut pentru orice bătălie în favoarea binelui din societate. Dacă nu ne străduim cu fermitate și smerenie să-i câștigăm pe oameni în responsabilitate, pierdem miza morală a încercării comunitare. Inutile vor fi morga sfătoșeniei oficiale sau cuvintele contorsionate. Acestea pot, cel mult, să ne facă să râdem de calvarul absurd al prostiei. Paradoxal, lipsa caracterului se măsoară, astăzi, în țara noastră și prin incapacitatea morală de a nu știi să pierzi.
Personal, timpul epidemiei l-am petrecut rugându-mă, citind sau scriind. Am celebrat duminica la biserică, bucurându-mă de dialogul și sensibilitatea multor credincioși care nu s-au lăsat stăpâniți nici de frică, nici de trufașul dispreț față de prudență. După spitalizare, am recitit o carte-dialog foarte interesantă: „Alegerea lui Dumnezeu”. Cardinalul Jean-Marie Lustiger, fost arhiepiscop al Parisului, povestindu-și viața de convertit dinspre iudaism, evocă mandatul de azi al omului credincios. Cei care cred în Dumnezeu, spune el, „primesc misiunea de a atesta fidelitatea lor față de Dumnezeu, nu doar prin a-l iubi și sluji, ci și de a-l apăra pe om față de sinele său, în baza luminii pe care o primesc de la Dumnezeu […] Nu este vorba despre o intruziune nelegitimă a religiosului în raționalitate. În autodeterminarea rațiunii, trebuie să existe pe undeva «nordul», fiindcă aceasta se poate auto-determina ca libertate, doar dacă acceptă să se lase inspirată de o libertate mai mare decât ea însăși” (1). Când omul se poate apăra și de sinele său, recurgând la credință, încercarea – ceea ce se poartă greu, ceea ce riscă să ne și dispere! – revelează până la urmă că nimic nu se întâmplă fără știrea lui Dumnezeu și că putem primi ajutorul Lui pentru a depăși greul.
Multe lucruri importante și hotărâtoare din istorie se scriu în tăcere și fără fast public. Depinde cum citești evenimentele și cu ce ochi privești realitatea. Venirea în trup a lui Hristos nu a fost o aventură de fațadă. Nașterea Lui a fost complet discretă și smerită. „Născându-se din femeie și murind în grele chinuri înseamnă că smerenia și suferința au fost preferate” (2) înaintea oricăror lucruri. Dumnezeu nu s-a prefăcut, a coborât între noi, s-a jertfit pentru mântuirea noastră ca să ne poată purta cu El în drumul Lui spre veșnicie. El a venit să poarte alături de noi nedreptatea lumii în suferința sa, tocmai de aceea, se naște în lume: pentru a da un nou curs vieții. Cu discreție, pe străzile pribegiei, Dumnezeu se face astfel părtaș soartei noastre, „devine mic pentru ca noi să l putem înțelege” (3). De aceea smerenia lui Dumnezeu descoperă minciunile noastre, smulgându-ne din huzurul egoist al vieții.
Cea mai elocventă probă a bunătății și compasiunii lui Dumnezeu pentru oamenii pe care Isus i-a întâlnit, la venirea sa în lume, a fost fără îndoială curajulLui de a suporta suferința și moartea. Dincolo de precepte, de vindecările făcute și de înțelepciunea de care a dat dovadă, jertfa a fost pentru Isus măsura dragostei sale. Astăzi, diferența dintre ceea ce se cade și ce nu se cade pare să se fi pierdut, senzaționalul absurd devenind între timp „virtutea” esențială. Ne este, pur și simplu, mai comod să trăim în minciună. Anul pandemiei ne-a demonstrat, însă, suficient că ținuta omului de caracter nu poate să ajungă la țintă, adică în inimile noastre, fără încercări și greutăți pe care viața le presară înainte. Revin la experiența mea din spital din timpul contagierii. Oare chiar trebuie să vedem moartea ca să înțelegem cinstea și bunul simț? Oricând putem pleca din lume, dacă un cheag pornește pe vasele de sânge. Faptul de a fi cunoscut cum personalul medical își trăiește zilnic vocația, mi-a întărit speranța și m-a făcut mai atent față de lepădarea de sine, față de măsura lucrurilor, de jena în a mai da sfaturi cu lejeritate celor încercați moral. Suferința ascunde, într-adevăr, o taină pe care, din păcate, cu cele mai bune intenții o putem călca în picioare. Atunci să nu tăcem, oare, mai mult, să nu plângem cu cel care suferă, să nu ne abținem de la cuvinte ieftine, pe care nu le putem rosti, decât impietând asupra rănilor celuilalt?
Care este atunci mesajul Betleemului? Pentru a ne smulge din minciună, avem nevoie în mod constant de o neliniște sufletească permisă de Dumnezeu spre binele nostru. E școala credinței pe care o propune Isus. Tocmai de aceea, încercarea acestui an dureros devine măsura celui mai incert și nesigur viitor. Invitați să ne revedem pătimirile, nu-l descoperim lângă noi doar pe Dumnezeu și dreptatea Lui, ci și pe semenii noștri. O dreptate complexă care inspiră altfel de fapte, în spiritul unui dialog real cu viața și cu ceva vag pe care vom putea, mai târziu, să-l numim Providență. Când lucrurile vieții nu mai depind de noi, de destoinicie sau abilitate, necazurile ne oferă, cred, șansa să regăsim omenia și, implicit, viitorul. Binele – nu Răul! – merită să ne găsească atunci întotdeauna pregătiți.
NOTE___________
1 .Jean-Marie Lustiger, Les choix de Dieu (Alegerile lui Dumnezeu), Editions de Fallois, p. 292.
2. Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Polirom, p. 235.
3. Joseph Ratzinger în dialog cu Peter Seewald, Dumnezeu și lumea. A crede și a trăi în epoca noastră, Sapientia, p. 390.
