”Analfabeți în bunătate și înfometați de avere, de multe ori ne alimentăm viața la ieslea vanității și rămânem cu un gol lăuntric! Am ajuns analfabeți în bunătate, dar Dumnezeu s-a făcut Copil ca să ne facă fii ai săi și să-i iubim pe ceilalți”. La omilia Sfintei Liturghii din Noaptea de Crăciun, papa Francisc a făcut un comentariu la lecturile biblice ale celebrării și a pus accentul pe smerenia prin care Dumnezeu vine în mijlocul oamenilor.
Fiind deseori ”nesătui de avere, ne aruncăm în atâtea iesle ale vanităților, uitând de ieslea din Betleem. Acea iesle săracă în toate, dar bogată în iubire, ne învață că hrana vieții este să ne lăsăm iubiți de Dumnezeu și să-i iubim pe ceilalți. Isus ne dă exemplu: El, Cuvântul lui Dumnezeu, este prunc; nu vorbește, însă oferă viață. Noi, însă, vorbim mult, dar suntem analfabeți în bunătate”. Este, pe scurt, omilia papei Francisc de la Sfânta Liturghie a Nopții de Crăciun, celebrată la ora Romei 19.30 (cu o oră mai devreme față de anii precedenți din cauza pandemiei) în bazilica San Pietro. Au luat parte doar câțiva prelați și credincioși, motiv pentru care celebrarea euharistică a fost oficiată la Altarul Catedrei, nu la Altarul Mărturisirii.
La fel ca Sfânta Liturghie din această noapte, TVR transmite mâine mesajul de Crăciun și binecuvântarea ”Urbi et Orbi” începând cu ora României 13.00, transmisiunea fiind accesibilă pe TVR2, TVR Moldova și TVR International Europa de Vest.
Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru omilia papei Francisc din Noaptea de Crăciun:
În această noapte se împlinește marea profeție a lui Isaia: Un copil s-a născut pentru noi, un fiu ni s-a dat nouă (Isaia 9,5).
Un fiu ni s-a dat nouă. Se spune deseori că bucuria cea mai mare a vieții este nașterea unui copil. Este un lucru extraordinar, care schimbă totul, pune în mișcare energii de neimaginat și face să fie depășite oboselile, deranjurile, insomniile, pentru că aduce o mare fericire în fața căreia nimic nu mai pare obositor. Așa este Crăciunul: Nașterea lui Isus este noutatea care ne permite în fiecare an să ne renaștem sufletește, să găsim în el puterea pentru a învinge toate încercările. Da, pentru că nașterea sa este pentru noi: pentru mine, pentru tine, pentru noi toți, pentru fiecare dintre noi. Termenul pentru este cuvântul ce răsună în această noapte sfântă: Un copil s-a născut pentru noi, a profețit Isaia; azi s-a născut pentru noi Mântuitorul, am cântat în psalm, Isus s-a dat pe sine pentru noi (Tit 2, 14) a proclamat sfântul Paul; și îngerul a anunțat în Evanghelie: astăzi s-a născut pentru voi un Mântuitor (Luca 2, 11). Pentru mine, pentru voi.
Dar ce vrea să spună această expresie ”pentru noi”? Fiul lui Dumnezeu, Cel binecuvântat din fire, vine ca să ne facă fii binecuvântați prin har. Da, Dumnezeu vine în lume ca Fiu pentru a ne face fii ai lui Dumnezeu. Ce dar minunat! Astăzi, Dumnezeu ne uimește și îi spune fiecăruia dintre noi: ”Tu ești o minune!” Soră, frate, nu-ți pierde curajul. Ești tentat să te simți o greșeală? Dumnezeu îți spune: Nu, ești fiul meu! Ai senzația că nu mai poți, îți este teamă că ești nepotrivit, că nu mai ieși din tunelul încercărilor? Dumnezeu îți spune: Curaj, sunt cu tine. Nu-ți spune aceasta prin cuvinte, dar făcându-se fiu ca tine și pentru tine ca să-ți aducă aminte punctul de plecare a fiecărei tale renașteri: recunoscându-te fiu al lui Dumnezeu, fiică a lui Dumnezeu. Acesta este punctul de plecare al oricărei renașteri. Aceasta este inima indestructibilă a speranței noastre, nucleul incandescent care susține existența: sub nivelul calităților și defectelor noastre, mai tare decât rănile și falimentele trecutului, decât temerile și incertitudinile pentru viitor se află acest adevăr: suntem fii iubiți. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi nu depinde și nu va depinde niciodată de noi: este iubire gratuită. Această noapte nu-și găsește explicația în altă parte, numai în har. Totul este har. Darul este gratuit, fără niciun merit din partea noastră, este har pur. În această noapte, ne-a spus sfântul Paul, a apărut harul lui Dumnezeu (Tit 2, 11). Nu există ceva mai prețios.
Un fiu ni s-a dat nouă. Tatăl nu ne-a dat ceva, dar pe însuși Fiul său, care este toată bucuria sa. Cu toate acestea, dacă ne uităm la nemulțumirea omului față de Dumnezeu și la nedreptățile față de mulți dintre frații noștri, vine o îndoială:: oare Domnul a făcut bine să ne dăruiască atât de mult și e bine să aibă încredere în noi? Nu ne supraevaluează? Da, ne supraevaluează, și o face pentru că ne iubește nespus de mult. Nu-i reușește să nu ne iubească. Așa este El, este atât de diferit față de noi. Ne iubește mereu, ne iubește mai mult decât reușim să ne iubim pe noi înșine. Este secretul său cu care intră în inima noastră. Dumnezeu știe că singura modalitate de a ne mântui, pentru a ne vindeca lăuntric este să ne iubească. Nu există o altă cale. Știe că noi devenim mai buni numai primind iubirea sa neobosită, care nu se schimbă, ci ne schimbă pe noi. Numai iubirea lui Isus transformă viața, vindecă rănile cele mai profunde, eliberează de cercurile vicioase ale nemulțumirilor, ale urii, ale criticii.
Un fiu ne-a fost dat. În ieslea săracă dintr-un grajd întunecos este chiar Fiul lui Dumnezeu. Apare o altă întrebare: de ce a venit să se nască în noapte, fără o locuință demnă, respins și în sărăcie, când merita să se nască precum cel mai mare rege în cel mai frumos dintre palate? De ce? Pentru a ne face să înțelegem până unde iubește condiția noastră umană: până la a atinge cu iubirea sa concretă mizeria noastră cea mai mare. Fiul lui Dumnezeu s-a născut rebutat pentru a ne spune că orice persoană rebutată este un fiu al lui Dumnezeu. A venit în lume așa cum vine în lume un copil, slab și fragil, pentru ca noi să putem primi cu blândețe toate formele noastre de fragilitate. Și ca să descoperim un lucru important: ca la Betleem, tot la fel față de noi, lui Dumnezeu îi place să facă lucruri mari folosindu-se de formele noastre de sărăcie. A pus toată mântuirea noastră în ieslea acelui staul și nu se teme de sărăciile noastre: să lăsăm ca milostivirea lui să transforme mizeriile noastre!
Iată ce înseamnă a spune că un fiu s-a născut pentru noi! Dar mai este un pentru, cel pe care îngerul îl spune păstorilor: Acesta este semnul pentru voi: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle (Luca 2,12). Semnul acesta, copilul în iesle, este și pentru noi, pentru a ne orienta în viață. La Betleem, care se traduce Casa pâinii, Dumnezeu stă într-o iesle, amintindu-ne că pentru a trăi avem nevoie de El ca de pâinea pe care o mâncăm. Este nevoie să ne lăsăm pătrunși de iubirea sa gratuită, neobosită, concretă. De câte ori, însă, înfometați fiind de divertisment, succes și mundanitate, ne alimentăm viața cu hrană care nu satură, lăsând un gol lăuntric! Domnul, prin glasul profetului Isaia, se plângea că în timp ce boul și măgarul își cunosc ieslea, noi, poporul său, nu-L cunoaștem pe Domnul, izvorul vieții noastre (cf. Isaia 1, 2-3). Este adevărat: nesătui de avere, ne aruncăm în atâtea iesle ale vanităților, uitând de ieslea din Betleem. Acea iesle săracă în toate dar bogată în iubire, ne învață că hrana vieții este să ne lăsăm iubiți de Dumnezeu și să-i iubim pe ceilalți. Isus ne dă exemplu: El, Cuvântul lui Dumnezeu, este prunc; nu vorbește, însă oferă viață. Noi, însă, vorbim mult, dar suntem analfabeți în bunătate.
Un fiu ne-a fost dat. Cine are un copil mic, știe de câtă iubire și de câtă răbdare este nevoie. Trebuie să fie hrănit, îngrijit, spălat, având grijă de fragilitatea și necesitățile lui, deseori greu de înțeles. Un fiu ne face să ne simțim iubiți, dar ne învață și să iubim. Dumnezeu s-a născut copil ca să ne facă să avem grijă de alții. Scâncetul său plăpând ne face să înțelegem cât de zadarnice sunt mofturile noastre. Avem atât de multe! Iubirea sa dezarmată și dezarmantă ne amintește că timpul pe care îl avem nu ne este dat ca să ne plângem de milă, ci să consolăm lacrimile celor care suferă. Dumnezeu locuiește aproape de noi, sărac și nevoiaș, ca să ne spună că ajutând săracii îl iubim pe El. Din noaptea aceasta, așa cum scrie o poetă locuința lui Dumnezeu este lângă a mea. Mobilierul este iubirea. (E. Dickinson, Poems, XVII).
Un Fiu ne-a fost dat. Ești tu, Isuse, Fiul care mă face fiu. Tu mă iubești așa cum sunt, nu cum mă visez eu că sunt. Știu aceasta! Îmbrățișându-te pe Tine, pruncușorul ieslei, îmi îmbrățișez din nou viața. Primindu-te pe Tine, Pâinea Vieții, doresc și eu să-mi dăruiesc viața. Tu care mă mântuiești, învață-mă să slujesc. Tu care nu mă lași singur, ajută-mă să-i consolez pe frații tăi, pentru că Tu știi că din această noapte sunt cu toții frații mei.
Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
