Andrei Pleșu, invitat la întâlnirile „Școlii de rugăciune” de la biserica Sf. Vasile cel Mare

În prezența unui numeros auditoriu, miercuri seara, 19 februarie 2014, la invitația PS Sale Mihai, Andrei Pleșu a fost oaspetele întâlnirilor „Școala de rugăciune”, la biserica greco-catolică Sf. Vasile cel Mare din strada Polonă.

Conferința domnului Pleșu – pentru prima dată în interiorul unui lăcaș de cult – a dezvoltat tematici legate de volumul său, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (Humanitas, 2012). La sfârșitul acestei întâlniri, dialogul care a urmat a fost moderat de decanul Facultății de teologie greco-catolică a Universității din Cluj-Napoca, pr. dr. Cristian Barta.

Andrei Pleșu a ales să-și structureze discursul în jurul temei surprizei, a faptului că exegeza parabolelor este întotdeauna marcată de neprevăzut, paradox și adevăruri care chestionează radical așteptările noastre. El a punctat astfel câteva aspecte metodologice menite a arăta complexitatea unui peisaj hermeneutic pe care, adesea, îl schițăm facil în tușe groase, simpliste. De pildă, exegeza alegorică a sfinților Părinți este indicată de autor ca o schemă clasică de împietrire a gândirii și de epuizare artificială a unui text: X este Isus, Y este Biserica, Z reprezintă ispitele; cazul este închis… putem trece la următoarea parabolă. Pe scurt, spune Pleșu, „când ai impresia că ai înțeles, de fapt n-ai înțeles nimic”. Parabola ascunde și dezvăluie în același timp, „vorbind despre ce nu știm în termenii lui ceea ce știm” (Parabolele lui Iisus, p. 77), mijlocind „ o corecție a dislocării generale, o re-situare convenabilă a celor din afară, o re-alocare a adevărului” (p. 49).

Interpretarea parabolelor în spațiul românesc suferă însă, înainte de lectura cuminte, tributară exclusiv Părinților, și de elementara problemă a traducerii. Andrei Pleșu a vorbit astfel pe larg despre imaginea „copilului” în Evanghelii, în fapt mult mai complexă decât clișeul purității celor mici. Printr-un nuanțat excurs filologic, autorul a arătat că în textul originar există patru termeni diferiți care în românește au fost toți traduși prin „copil”, dar care ar schița însă o imagine ambiguă, cu numeroase penumbre, a copilului. El poate însemna astfel „necopt”, „insuficient educat”, „dependent de altcineva”, iar abia în cel de-al patrulea termen, υἱός (huios), apare înțelesul pozitiv de „fiu”, filialitatea pe care și creștinul este chemat să o asume. Celebrul „lăsați copiii să vină la mine”, ar fi mai corect tradus: „Îngăduiți-le acestor ființe imperfecte, suferinde, să vină la mine”, „Iertați-le acest gest”, iar scena se încheie cu Isus punându-și mâinile pe ei, binecuvântându-i, gestul pe care el l-a mai făcut doar asupra bolnavilor…

Isus nu era un tip amabil, drăguț, ci adeseori aspru, imprevizibil, radical. El a sfidat așteptările contemporanilor și este mereu surprinzător și pentru cititorii moderni ai Evangheliilor. Traducerile pioase ignoră, de pildă, faptul că acolo unde citim „nebun”, se vorbește de fapt de un om prost, nătâng, (v. pilda fecioarelor… „nebune”) iar acolo unde găsim „înțelept/înțelepciune”, ar trebui să citim „pragmatic”, „rațional”, „cu capul pe umeri”. Discursul lui Andrei Pleșu nu a fost în sine provocator pentru simplul fapt că a pus în evidență caracterul intrinsec provocator al Evangheliilor și figura infinit misterioasă a lui Isus din Nazaret.

Întrebările ulterioare i-au dat ocazia autorului să-și mărturisească perplexitatea și în fața altor probleme filosofico-teologice pe care adesea le expediem cu catehismul în mână: putem spune că, având atât de multe lucruri terifiante și absurde, natura este o creație perfectă? S-a tranșat oare problema eternității iadului? Este Spiritul Sfânt „regional”, limitat în acțiunea Sa de limitele Bisericii vizibile?

Un discurs caracterizat în primul rând de tinerețe: Pleșu observă la un moment dat că apostolii erau, în esență, o gașcă de tineri care au schimbat lumea din temelii. Și un discurs ce se deschide spre mister, spre disponibilitatea de a te pune în discuție, de a fi uimit și de a pune întrebări. Spre curajul de a spune, citându-l pe Chesterton, că niciun sentiment nu și-a ascuns Isus… cu o singură excepție, în acele retrageri bruște pe munte: veselia.