Tot așteptând răsplată pentru prestațiile din societate, ne imaginăm după o logică deșartă că putem capta atenția lui Dumnezeu, împlinind ceva anume. Multe adevăruri practice ale Evangheliei nu depind însă de voință: „Iubiți-i pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac necazuri” (Luca 6, 27-28). Pentru a nu dispera Nicolae Steinhardt își încuraja semenii, atrăgând atenția că Dumnezeu nu cere simpatia față de dușmani (nefiresc!), ci iubirea lor. Acest lucru greu de înțeles arată că Isus situează ideea de merit la un alt nivel decât acela al eforturilor personale. În același capitol din Evanghelie, sub forma a trei întrebări legate de recompensa față de iubire, facere de bine și împrumutul față de ceilalți, Isus va scrie diferența dintre omul bun și cel rău, ca să înțelegem ce anume recompensează Dumnezeu.
Isus atrage atenția că „a iubi, a face bine, a oferi încredere pentru a împrumuta” doar cu certitudinea reciprocității nu aduce merite în ochii Lui. Dacă și păcătoșii fac la fel, unii față de alții, într-ajutorarea nu este sentimentul unei apartenențe la o castă și nu se explică din perspectivă legalistă. În viața sa publică, după treizeci de ani de discreție și ascultare, Isus a vorbit puțin despre Lege. A proclamat, în schimb, Împărăția Cerurilor, afirmând că omul credincios nu e doar un ins care respectă norme pentru investiții sigure (mântuirea!), ci se concentrează asupra spiritului de a trăi iubirea lui Dumnezeu. A practica învățătura lui Isus este imboldul sufletesc de a trăi ca El. Tocmai de aceea, cine depășește sensibilitatea legalistă, cine nu confundă Binele cu un moft de castă are șansa să se simtă „fiu al Celui Preaînalt”.
Cea mai elocventă probă a bunătății și compasiunii lui Dumnezeu pentru oamenii pe care Isus i-a întâlnit la venirea sa în lume a fost indubitabil curajul Lui de a suporta suferința și moartea. Dincolo de precepte, vindecări, cuvinte de înțelepciune, aventura meritorie a vieții de credință se joacă, deci, în cadrul străduinței de a te asemăna lui Isus. Acest lucru înseamnă că bunătatea sau fraternitatea dintre oameni se bazează pe bunăvoință și pe compasiune, nu pe precedențe afective, culturale, istorice sau judiciare. Vei face anumite lucruri, fiindcă dorești să ai parte de viața Lui intimă. Vei primi, apoi, asigurarea că Dumnezeu nu este un simplu legiuitor al interdicțiilor, ci Părintele iubitor al tuturor. Nu vei fi desăvârșit doar prin bifarea unor norme, ci mai ales prin recunoașterea milostivirii și a dragostei lui Dumnezeu de care depinde totul în lume.
„Recompensele” divine nu servesc, prin urmare, afirmării omenești. Spiritul de har al Împărăției, care conferă statura de copii ai lui Dumnezeu, nu mobilizează capacitatea de îndemânare personală pentru a parveni undeva. Valoarea dragostei față de dușmani invită salutar la eliberarea de a înțelege eficiența Bisericii prin contabilizarea a ceea ce ține de puterea omului. Or, dacă credința nu se poate plafona în împlinirile legaliste, urgența asemănării cu Isus rămâne unicul temei al seriozității pierderii vieții pentru Evanghelie. Mulți oameni consideră, de pildă, mersul la Spovadă un obicei legalist perimat, iar Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului o complicație rituală impusă de cler. Pentru a te asemăna însă lui Isus, după hrana la cuvântul Evangheliei, nu există cale mai sigură decât de a crește în lumină, făcându-te părtaș cât mai des de cele două Taine – Împăcarea și Împărtășirea.
Victoriile lui Dumnezeu în viața cuiva nu se constată, așadar, prin proceduri judiciare. A nu vedea că măsura meritelor în fața Lui se situează în neputința personală, locul unde harul își mărturisește măreția, este o serioasă problemă de credință. Sfântul Pavel știa bine de ce se putea lăuda cu slăbiciunea. Isus îi arătase că, dincolo de greutățile permise pentru a nu pierde umilința, se afla măsura fără de măsură a harului Lui ceresc. Avem, așadar, la îndemână o lumină pe care merită s-o aprindem zi de zi: „foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, fiindcă atunci când sunt slab, sunt tare” (2 Cor. 12, 9-10).
+ Mihai, episcop