“Când a recunoscut membrele rănite ale Învăţătorului, Toma l-a proclamat Domnul şi Dumnezeul său şi a putut da mărturie cu privilegiată siguranţă despre adevărul învierii”[1].
Astăzi Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Apostol Toma. I se spunea Didim, ceea ce însemna “geamănul”. Noul Testament ne oferă puţine ştiri în privinţa acestui apostol, dar ele sunt foarte interesante.
El a fost apostolul care a crezut mai greu, cel care a voit să verifice personal, dar necredinţa sa cum notează sfântul Augustin ne-a ajutat mai mult decât credinţa celorlalţi apostoli.
Când, în ultima perioadă a vieţii sale publice, Isus a voit să urce la Ierusalim, deşi ştia ce îl aştepta acolo, apostolii nu înţelegeau această decizie a Învăţătorului lor. Toma a luat atunci iniţiativa, spunând: “Să mergem şi noi să murim împreună cu el” (In 11,16). A spus-o fără entuziasm, dar cu convingere. Ce semnificaţie mai putea avea de acum viaţa lor fără Învăţătorul sau departe de el? Aceasta era decizia cea mai înţeleaptă pentru un discipol. Nu spusese Isus: “Cine vrea să vină după mine să-şi ia crucea şi să mă urmeze”?
După ultima cină, Isus vorbea despre locul unde el trebuia să meargă şi le spunea apostolilor că ei trebuiau să cunoască deja calea. Toma l-a întrerupt, întrebându-l: “Doamne, nu ştim unde te duci şi cum putem şti calea?” Şi, astfel, i-a dat ocazia pentru acel răspuns care avea să-i lumineze într-un mod particular pe creştinii din toate timpurile: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă mă cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl” (In 14,5-6).
Dar episodul care l-a făcut celebru pe Toma s-a petrecut după învierea lui Isus. Ni-l relatează capitolul 20 din Evanghelia după Ioan. Toma nu reuşea să-i creadă pe ceilalţi apostoli care-i spuneau că l-au văzut pe Domnul înviat. “El continuă evanghelia le-a spus: Dacă nu voi vedea în mâinile sale semnul cuielor şi nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâna mea în coasta sa, nu voi crede!“
Era greu de crezut, era prea frumos ca Învăţătorul să fi înviat. Iubirea sa faţă de el era mare şi durerea pentru dispariţia sa era fără limită. El, spre deosebire de Iscarioteanul, s-a întors între apostoli, deoarece viaţa fară el, departe de ei, îi devenise imposibilă.
Şi evanghelistul continuă: “Opt zile mai târziu, ucenicii erau din nou în casă, şi împreună cu ei era şi Toma. Pe când uşile erau închise, a venit Isus, s-a oprit în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Apoi, i-a zis lui Toma: Pune aici degetul tău şi priveşte mâinile mele; întinde mâna ta şi pune-o în coasta mea; şi nu fi necredincios, dar credincios! A răspuns atunci Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu!. Isus i-a zis: Pentru că m-ai văzut, ai crezut; fericiţi cei care, deşi nu au văzut, vor crede.
Cererea lui Toma de a atinge cu propriile mâini pentru a putea crede este invocaţia celui care crede că nu are credinţă, dar în inimă are iubirea şi, o dată cu iubirea, şi credinţa.
Conform scrierilor apocrife, dar cu fundament istoric, Toma este considerat evanghelizatorul Indiei. Se pare că el ar fi murit în acest ţinut, la Salamina, un oraş încă neidentificat.
Relicvele sale sunt venerate la Ortona, un oraş la marea Adriatică din partea sudică a centrului Italiei, relicve transportate aici din timpul cruciadelor.
[1] MA II, 1159.
