Ce se ascunde în spatele definiţiei de „ocupat”?
Alo, încotro mergem atât de ocupaţi? Nu aş putea spune când a început totul, însă virusul ocupatului se răspândeşte cu repeziciune fără ca cineva să se îngrijoreze sau să se caute vreun vaccin remediu. Dacă la muncă nu eşti printre cei ocupaţi, înseamnă că eşti leneş sau neperformant; dacă printre prieteni nu eşti din aceeaşi categorie de ocupaţi, înseamnă că nu ai căutare, nu eşti popular; dacă nu eşti un copil cu zeci de activităţi extraşcolare, eşti un copil neglijat, fără viitor. Şi totuşi îmi amintesc de vremuri, nu aşa de îndepărtate, în care a fi ocupat nu era o valoare în sine şi că nu ne măsuram importanţa confruntându-ne agendele debordante de întâlniri, email-urile sau apelurile telefonice fără număr.
Nu demult, la întrebarea banală: „Ce faci?”, de la un adult, aş fi auzit: „Uite, am treaba asta de făcut şi e interesant”./ „Abia aştept să termin, că mă calcă pe nervi”. De la un copil, la întrebarea despre rugăciune, aş fi auzit un simplu îmi place mai mult să mă joc decât să mă rog, ceea ce e mult mai sănătos şi firesc.
Cum am ajuns totuşi să fim o generaţie, în sensul larg, aşa de ocupată? În primul rând, suntem aşa ocupaţi pentru că putem. Ziua de muncă nu se mai termină la 5.00 după-amiaza, nu se mai termină de fapt niciodată. Seara, în weekend, în vacanţă, în spital, rămânem conectaţi la telefon, tabletă, laptop: verificăm email-uri, răspundem la telefon, mai fixăm o întâlnire. Aceasta este noua viaţă profesională standard, iar presiunea de a o menţine astfel, este mare. Tehnologia contribuie la păstrarea în stare permanentă de ocupat. Şi asta se cheamă modernitate. Presiunea de a fi disponibil non-stop, încurajează ideea de a lăsa impresia oriunde şi oricând că suntem ocupaţi. În al doilea rând, ne place să fim ocupaţi, spun psihologii. Asta ne face să ne simţim bine, doriţi, necesari, căutaţi. Nu înseamnă neapărat că şi suntem ocupaţi. E suficient să dăm impresia, pentru că ori sunt eu ghinionistă şi abordez anturajul în momentele de ocupaţie maximă, ori toţi vor ca eu să ştiu că ei sunt ocupaţi, şi deci la mare căutare. Ce se ascunde în spatele definiţiei de „ocupat”? Asta n-aş putea să spun, pentru că cei ocupaţi nu au timp să mă lămurească.
Încotro ne îndreptăm cu starea asta de ocupare, conectaţi în permanenţă? Cei mai pesimişti, ca Manfred Spitzer, neurolog german care studiază efectele tehnologiei asupra funcţionării creierului uman, spun că mergem direct spre demenţă digitală. Partea bună este că această nouă formă modernă de nebunie e doar teoretică la acest stadiu. Partea rea este că ocupaţii conectaţi sunt cobaii, cu consimţământ sau fără, al acestui experiment. Partea concretă şi imediată este că din ce în ce mai multe persoane suferă de epuizare profesională, burnout, ca să folosim termenul original.
Burnout-ul reprezintă o stare de epuizare atât fizică, cât şi psihică. Şi epuizat fiind, spui adio performanţei profesionale, vieţii sociale, ţie, pe scurt.
Hai să luăm o pauză, să mergem la o plimbare, nu la vânătoare de pokemoni; să intrăm într-o biserică şi să facem linişte înăuntru şi în jurul nostru şi să ne întrebăm: cine suntem? Doar o agendă plină de întâlniri şi obligaţii? Unde vrem să ajungem atât de ocupaţi? Şi ca să nu ne simţim prost, pentru că suntem cei leneşi, neocupaţi, fără căutare, să ne amintim că marile descoperiri s-au făcut în timp de lenevie. Dacă Newton ar fi fost ocupat cu smartphone-ul sau tableta când şedea sub pom, ar fi putut să îi cadă mărul şi în cap şi tot nu s-ar fi prins cum stă treaba cu gravitaţia. Acestea fiind spuse, acuşi îmi iau copilul în braţe şi ne proptim la fereastră să numărăm maşinile galbene. Dacă întreabă cineva, suntem ocupaţi.
de Cristina Dascălu
