Biserica Sfântul Vasile cel Mare din strada Polonă

Zilele acestea s-au împlinit 7 ani de când comunitatea greco-catolică a reintrat în posesia bisericii Sfântul Vasile cel Mare din strada Polonă (București). După 17 ani de dialog şi procese, câştigate în cele din urmă, la 27 decembrie 2006, biserica a fost predată de către un consilier patriarhal şi fostul paroh ortodox Bisericii Greco-Catolice, reprezentată de pr. Cristian Sabău, Protosincel al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş, pr. protopop de Bucureşti Liviu Oţoiu, pr. Ioan Dăneţ, noul paroh, pr. Valer Median, pr Ivan O. Radu de la Ploieşti, în prezenţa şi a altor preoţi şi credincioşi greco-catolici. (citește mai mult aici)

Reproducem în continuare câteva fragmente din broşura “Cum a luat fiinţă ctitoria mea, Biserica Sf. Vasile”, scrisă de Arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer, ctitorul acestei biserici.

Locul de construcţie

De trei ani încoace paşii mă poartă cu predilecţie, în plimbarea mea de după-amiază, din strada Esculap [astăzi, strada C. Stahi] înspre partea de nord-est a Bucureştilor, şi anume înspre strada Polonă. Drumul într-acolo îmi face chiar plăcere, căci el mă duce pe lângă catedrala “Sf. Iosif”, traversează calea Victoriei, permanent populată de pietoni şi de trăsuri boiereşti luxoase, ba chiar te lasă să arunci o privire pe bulevardul Colţea, aflat în cea mai modernă zonă a marelui oraş. Câteodată însă, aleg pentru plimbările mele în mod intenţionat o altă direcţie, pentru a nu ajunge în acea zonă; şi totuşi, chiar dacă am avut chef să hoinăresc departe, pe sub copacii umbroşi de pe şoseaua Kisselef, ceva mă îndeamnă ca la întoarcere să o iau pe un drum lung, ocolit, care trece prin strada Polonă. Ceea ce mă atrage cu atâta forţă într-acolo este Biserica Română Unită “Sf. Vasile”, aflată într-o grădină îngustă, dar lungă.

În 1905, când am fost numit în postul meu actual, grădina, împreună cu cele două case care se aflau situate pe acest teren, aparţineau de mai bine de doisprezece ani ordinariatului catolic. Ea fusese cumpărată în vremea episcopului Palma, la începutul anului 1892, cu scopul de a se construi pe acel teren un lăcaş al Domnului pentru românii uniţi. Suma respectivă, necesară cumpărării, fusese pusă la dispoziţie de către papă. În calitate de rector al Colegiului “Sf. Atanasie” din Roma cunoscusem ritul oriental, îndrăgindu-i cântările şi ceremoniile, care-ţi pătrund adânc în suflet. În ciuda acestei înclinaţii a mele pentru ritul oriental, şi deşi venisem în România cu hotărârea fermă de a construi cât mai curând posibil o biserică română unită, acel teren îngust din strada Polonă nu mă atrăgea de fel. M-am lăsat chiar influenţat în multe privinţe împotriva acelui teren aflat nu departe de periferia oraşului, complăcându-mă, ca alţii, în ideea că ea ar trebui să fie construită, pe cât se poate, central, după excelentele planuri făcute de arhitectul italian Magni.

După ce am dobândit o privire de ansamblu mai clară a situaţiei de aici şi am constatat că în capitală locuiau peste 5.000 de români uniţi, mi-a pierit dintr-o dată cheful de a mai clădi zadarnic planuri la a căror îndeplinire te puteai gândi abia peste un deceniu. Acum mă stăpânea doar un singur gând, acela de a construi cât mai repede, cu banii adunaţi de înaintaşul meu, un lăcaş al Domnului pentru uniţii care nu aveau biserică şi de a prelua neîntârziat păstorirea şi organizarea lor. Având în vedere însă că mijloacele financiare pentru achiziţionarea unui nou teren de construcţie lipseau, ne-am văzut nevoiţi să alegem grădina din strada Polonă ca loc pentru construirea bisericii. În acest fel au început desele mele plimbări într-acolo şi în curând aveam să-mi înving şi ultimele îndoieli cu privire la locul respectiv. Ba chiar începu să-mi placă acea formă îngustă şi lunguiaţă a grădinii, căci aceasta dicta oarecum şi mărimea bisericii, limitând-o la nişte dimensiuni care corespundeau chiar şi mijloacelor pe care le aveam la dispoziţie.

Chiar dacă era mică, această biserică trebuia, după părerea mea, să corespundă atât din punct de vedere arhitectonic, cât şi al aranjării interioare şi al mobilierului, cerinţelor generale ale artei şi meşteşugurilor. La începutul anului 1909, în ţară domnea o asemenea atmosferă în viaţa politică şi bisericească, încât puteai să prevezi şi să speri că acest act de construire a primei biserici române unite în România nu urma să dea prilejul de a se vorbi mult despre el şi, ca atare, nu urma să incite spiritele. [...]
[Planurile de construcţie a bisericii, realizate de domnul arhitect N. Ghika-Budeşti] au fost trimise deja în 4 martie la primărie, fiind însoţite de o cerere pentru acordarea avizului de construcţie pe terenul nostru din strada Polonă. Deoarece după trei săptămâni autorităţile orăşeneşti au declarat că în acest caz nu sunt doar ele răspunzătoare, fiind necesară mai întâi aprobarea Ministerului Cultelor, planurile au fost duse la respectivul minister la 26 martie. Aici funcţionarii erau pe punctul de a încerca să ne facă greutăţi. După ce m-am dus însă în 4 aprilie personal la domnul Haret, ministrul cultelor, şi am putut să-i expun situaţia, el s-a arătat destul de binevoitor, acordând la 22 aprilie aprobarea dorită. [...] După ce arhitectul meu a plasat biserica pe planul de situaţie conform cerinţelor serviciului de construcţii ale oraşului, domnul primar a avut amabilitatea de a da la 15 mai avizul de construcţie definitiv.

Această veste îmbucurătoare mi-a parvenit la Roma, unde mă aflam pentru a face vizita reglementară la mormintele apostolilor, pentru darea de seamă privind starea diecezei şi pentru participarea la festivităţile prilejuite de ridicarea la cinstea altarelor a sfântului Oriol şi a lui Klemens Maria Hofbauer. Ce bucurie le-am făcut unor prelaţi din Roma cu această veste. De construirea bisericii unite răsăritene a părut însă să se intereseze cel mai mult Sfântul Părinte, papa Pius al X-lea.

Perioada construirii

Având în vedere că nu era timp de pierdut, căci biserica trebuia să fie gata încă înainte de venirea iernii, am telegrafiat din Roma, dând dispoziţie să se înceapă neîntârziat lucrările. Odată întors la Bucureşti, a fost semnat la 28 mai contractul de construire cu antreprenorul italian, domnul Cora. La 3 iunie puteam deja să sfinţesc piatra de temelie. Pentru a nu provoca zarvă inutilă, nu am trimis pentru această festivitate nici o invitaţie. Cu excepţia câtorva muncitori, au fost de faţă doar zece persoane. Acestea au şi semnat documentul zidit în piatra de temelie, după ce secretarul meu l-a citit înainte de începerea actului religios. Acest document scris constituie în acelaşi timp certificatul de naştere şi de botez al noului lăcaş sfânt, conţinând şi numele lui.

Am pus această primă biserică română unită din Bucureşti sub protecţia marelui învăţător al Bisericii răsăritene, sfântul Vasile, vestitul episcop de Cezareea în Cappadocia. În calitate de benedictin, mi-a fost recomandată călduros, încă din primul an al vieţii mele în mănăstire, venerarea sfântului Vasile. Sfântul Benedict, patriarhul monahismului occidental, avea un mare respect faţă de marele părinte al Bisericii din Cappadocia, punând la baza propriilor lui reguli monastice aceleaşi principii pe care sfântul Vasile clădise monahismul răsăritean. Aceste considerente m-au îndemnat să închin noul lăcaş al Domnului patriarhului călugărilor Răsăritului; mai târziu, când s-a trecut la pictarea bisericii, am căutat să exprim aceste gânduri în imaginea ctitorului.

După sfinţirea pietrei de temelie a început să se muncească pe locul de construcţie într-un ritm febril.

Sub mâinile ţiganilor şi ale ţigăncilor, care pregăteau aici mortarul şi făceau munca de salahori, teancurile de cărămizi rânduite de jur împrejur dispăreau treptat, grămadă după grămadă. În curând se puteau vedea deja zidurile înălţându-se la suprafaţa pământului. [...] Biserica urmează să rămână în exterior din cărămidă aparentă. Pentru a scoate în evidenţă efectul dorit, s-au folosit pentru partea exterioară cărămizi care nu numai că sunt într-un anume fel presate, ci au şi o grosime de numai cinci centimetri. Mă duceam într-acolo tot a doua zi, pentru a mă convinge de înaintarea lucrărilor şi mă bucuram atunci când o parte a clădirii era terminată şi începea una nouă. [...]

La 19 decembrie 1909, zi în care orientalii îl sărbătoresc după calendarul lor pe sfântul Nicolae de Mira, puteam să sfinţesc în mod festiv biserica. Cu ocazia acestei sfinţiri, mi-am dat seama de marea importanţă şi de proporţiile evenimentului pe care îl trăiam. Câţi nu erau cei care doriseră să vină această zi şi nu au putut să o trăiască! Şi câţi nu erau cei care contribuiseră prin modestul lor sacrificiu la ducerea la bun sfârşit a acestei lucrări. Pomenirea îndeosebi a acestor suflete nobile în cadrul rugăciunilor din ziua sfinţirii bisericii, era o datorie de mulţumire. Curând după aceea am reuşit să închin binefăcătorilor, ca un modest cadou de Crăciun, o mică broşură care conţine, pe lângă planuri, şi câteva imagini ale Bisericii “Sf. Vasile”.

Câteva date istorice privind munca pastorală

Odată cu sfinţirea bisericii şi cu Liturghia care a urmat imediat după aceea, a început pentru uniţi perioada serviciilor divine în propria lor biserică. Timp de aproape un an preacucernicul dr. Ioan Bălan, care mi-a fost pus la dispoziţie cu deosebită amabilitate de către mitropolitul român unit de la Blaj, s-a îngrijit de strângerea şi păstorirea uniţilor. După ce la început el venea la Bucureşti doar cu ocazia marilor sărbători, de la 1 septembrie 1909 şi-a stabilit aici, lângă turma lui, domiciliul permanent, la data respectivă fiind numit administrator parohial al Bisericii “Sf. Vasile”. Nu a fost nevoie decât de câteva săptămâni, pentru ca o mare parte a credincioşilor să înceapă să se adune în jurul bisericii şi al parohului lor, venind la slujbă până în ziua de astăzi în mod regulat, în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare. Un cor bine şcolit îşi aduce contribuţia substanţială la strălucirea şi frumuseţea acestor slujbe, predicile având şi ele un efect atrăgător, fiind ascultate cu mare atenţie şi cu mult folos de către credincioşi.

Toate experienţele făcute până acum cu Biserica “Sf. Vasile” au dat dreptate acelora care susţineau deja de decenii că strădaniile unui preot angajat în Bucureşti îşi vor arăta abia atunci roadele, când credincioşii vor putea fi păstoriţi în întregime într-o biserică proprie, conform ritului lor oriental. De un secol încoace se făceau strădanii pentru o păstorire înfloritoare a uniţilor din Bucureşti. [...]

Desăvârşirea construcţiei în interior

După ce m-am convins eu însumi în repetate rânduri, cu ocazia unor sărbători, de mulţimea credincioşilor care vin la Biserica “Sf. Vasile”, precum şi de profunda lor evlavie, am căutat să fac rost cât mai repede cu putinţă de mobilierul necesar şi să mă îngrijesc de pictarea corespunzătoare a iconostasului, precum şi a pereţilor, a arcadelor şi a bolţilor, încă neatinse de penel. Cu atât mai mult îmi puteam permite să mă gândesc la această decorare, cu cât pe de-o parte la încheierea socotelilor pentru construcţie atât arhitectul cât şi antreprenorul m-au scutit de surprize, iar pe de altă parte rugăminţile mele adresate unor binefăcători în vederea obţinerii de donaţii pentru biserică nu au rămas fără rezultat. Socoteala finală a dus la suma de 51.500 de franci pentru clădirea terminată. Pentru o dotare a interiorului conformă stilului, adică pentru mobilier şi pictură, puteam să folosesc încă 20.000 de franci. [...]

Biserica “Sf. Vasile” poate acum să stea fără sfială şi în ceea ce priveşte aranjamentele interioare, alături de cele 120 de surori ale ei din capitala românească. Odată intrat înăuntru, impresia produsă nu este copleşitoare, ci, mai degrabă deosebit de liniştită şi armonioasă. Fără a fi tulburată de altceva, privirea ţi se opreşte imediat pe ceea ce are biserica mai important, anume pe spaţiul altarului cu minunatul lui iconostas strălucitor de auriu şi plin de icoane, precum şi pe imaginea Maicii Domnului din absidă. Aceasta din urmă este o imagine de o mare gingăşie şi nobilă graţie. Micul prunc Isus, având în mână însemnele puterii sale, sceptrul şi globul pământesc, tronează în braţele mamei sale, care îşi întinde mâinile protejând pruncul, în acelaşi timp însă le întinde şi spre credincioşi; la dreapta şi la stânga tronului îngenunchează îngeri, ţinând în mâini vase cu tămâie. Şi după ce te-ai încălzit şi desfătat destul privind această operă de artă, îţi ridici ochii mai sus şi arunci o privire înspre boltă, unde strălucesc ca o sclipire cerească Mântuitorul şi îngerii care i se închină. Deosebit de reuşite sunt şi cele patru imagini reprezentând botezul şi hirotonirea sfântului Vasile, apoi o milostenie şi vindecarea fiului împăratului de către acelaşi sfânt. Deasupra portalului apare în toată splendoarea aşa-zisa imagine a ctitorului. Ea a fost concepută de domnul Schiller şi face parte, din punct de vedere al compoziţiei şi desenului, dintre cele mai bune realizări în materie de pictură din Biserica “Sf. Vasile”. [...]

Fie ca această mică şi dragă biserică, căreia îi închin cu bucurie strădaniile şi grijile mele, să devină un adevărat centru religios al tuturor românilor uniţi din Bucureşti, care mi-au fost încredinţaţi mie spre a-i păstori.

Arhiepiscop Raymund Netzhammer
Bucureşti, 22 noiembrie 1911.

Sursa:www.vicariatbucuresti.ro