Miercuri, 3 iunie 2020, în cadrul tradiționalei audiențe generale, papa Francisc a continuat seria catehezelor dedicată rugăciunii. Pontiful a prezentat un model de urmat pentru ceea ce înseamnă rugăciunea făcută cu credință: patriarhul biblic Abraham. Pontiful a îndemnat la a crește în acea familiaritate cu Dumnezeu care îl face pe rugător să vorbească cu Dumnezeu, chiar să se supere pe El, ca un fiu care vorbește cu tatăl său. Dumnezeu nu este o energie cosmică sau un concept abstract, ci Dumnezeul cel viu sau, după cum amintea Blaise Pascal inspirat de cuvintele lui Isus, ”Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob”.
”Să învățăm de la Abraham a ne ruga cu credință: a-L asculta pe Domnul, a merge pe cale, a dialoga până la a discuta, dar întotdeauna dispuși să primim cuvântul lui Dumnezeu și să-l punem în practică”: sunt cuvintele prin care papa Francisc a încheiat cateheza audienței generale de miercuri, 3 iunie 2020, desfășurată în biblioteca Palatului Apostolic în prezența unui grup restrâns de prelați.
Papa a continuat seria catehezelor dedicată rugăciunii și a vorbit despre un model de rugăciune pe care îl laudă Sfintele Scripturi: patriarhul biblic Abraham, un ”om al Cuvântului” în care ”credința se face istorie”. Impactul pe care patriarhul Abraham l-a exercitat de-a lungul istoriei este exprimat, printre altele, de mărturia gânditorului francez Blaise Pascal, de care Sfântul Părinte a amintit în cadrul catehezei.
La saluturile finale, papa a menționat apropiata sărbătoare a Preasfintei Treimi care ”ne conduce iar și iar la misterul vieții intime a lui Dumnezeu Unul și Întreit, centrul credinței creștine, și ne invită să găsim în iubirea lui Dumnezeu întărirea și pacea noastră interioară”. Papa a îndemnat tinerii, bătrânii, bolnavii și soții recent căsătoriți să se încredințeze Spiritului Sfânt, ”Domnul și de viață dătătorul”, pentru a fi deschiși la iubirea sa și a transforma, astfel, familia și comunitatea vieții de fiecare zi.
Vorbind pe larg, la cateheza audienței generale, despre patriarhul Abraham, Sfântul Părinte a remarcat că ”există o voce care răsună dintr-o dată în viața lui Abraham”. Biblia nu ne spune care a fost trecutul primului patriarh, acesta fiind, probabil, adorator al altor divinități. Dar vocea pe care a ascultat-o ”îl mână să se dezrădăcineze din patria sa, din rădăcinile familiei sale și să meargă spre un viitor nou, diferit. Totul, pe baza unei promisiuni, în care trebuia numai să aibă încredere”. Iar Abraham ”ascultă glasul lui Dumnezeu”, își pune încrederea în cuvântul său”. ”A te încrede într-o promisiune”, a recunoscut papa, ”nu este ușor”, dar el crede și pornește la drum.
Papa Francisc: «Prin însăși pornirea sa la drum, se naște un nou fel de a concepe relația cu Dumnezeu. Este motivul pentru care patriarhul Abraham este prezent în marile tradiții spirituale ebraică, creștină și islamică drept desăvârșitul om al lui Dumnezeu, capabil să se supună Lui, chiar și atunci când voința sa se revelează a fi greu de acceptat, dacă nu chiar de neînțeles».
El este, așadar, ”omul Cuvântului”. Când Dumnezeu vorbește, omul devine receptacul al acelui Cuvânt, iar viața lui, locul în care Cuvântul cere să se întrupeze. ”Aceasta este o mare noutate pe calea religioasă a omului: viața celui care crede începe să se conceapă pe sine ca vocație, ca loc în care se împlinește o făgăduință; iar el se mișcă în lume nu atât sub povara unei enigme, cât mai ales cu puterea acelei promisiuni, care într-o zi se va împlini”.
Papa Francisc: «Citind cartea Genezei, descoperim că Abraham a trăit rugăciunea în continua fidelitate față de acel Cuvânt, care periodic se prezenta de-a lungul drumului său. Pe scurt, putem spune că în viața lui Abraham credința se face istorie: Dumnezeu nu mai este văzut doar în fenomenele cosmice, ca un Dumnezeu îndepărtat, care poate să insufle spaimă. Dumnezeul lui Abraham devine ”Dumnezeul meu”, Dumnezeul istoriei mele personale, care călăuzește pașii mei, care nu mă abandonează; Dumnezeul zilelor mele, însoțitorul aventurilor mele; Dumnezeu-Providență. Eu mă întreb și vă întreb: noi avem această experiență a lui Dumnezeu? ”Dumnezeul meu”, Dumnezeu care mă însoțește, Dumnezeul istoriei mele personale, Dumnezeu care conduce pașii mei, care nu mă abandonează, Dumnezeul zilelor mele? Avem această experiență? Să ne gândim un pic».
Trăirea religioasă a patriarhului Abraham a fost sursă și motiv de reflecție pentru generații și generații de oameni. ”Unul din cele mai originale texte din istoria spiritualității”, a subliniat papa la cateheză, este așa numitul ”Memorial” al gânditorului Blaise Pascal. Scrie lapidar autorul francez: ”Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filosofilor și al înțelepților. Certitudine, certitudine. Sentiment. Bucurie. Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos”. Scrise pe un mic pergament, care a fost găsit după moartea lui Pascal în căptușeala unei haine, aceste cuvinte exprimă ”nu o reflecție intelectuală pe care un om înțelept o poate concepe despre Dumnezeu, ci sensul viu, experimentat, al prezenței sale”. Această trăire a fost atât de marcantă pentru parcursul spiritual al lui Pascal încât acesta ”notează chiar și momentul precis în care a simțit acea realitate, pe care în sfârșit o întâlnise: seara de 23 noiembrie 1654”. ”Nu este un Dumnezeu abstract sau un Dumnezeu cosmic, nu! Este Dumnezeul unei persoane, a unei chemări, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isac, al lui Iacob, Dumnezeul certitudinii, care este sentiment, care este bucurie”.
De altfel, momentele cu adevărat mari ale vieții, precum experiența întâlnirii cu Dumnezeu, rămân întipărite adânc în memoria inimii, cu locul și timpul precis în care au devenit certitudine. Evanghelia după Ioan (1,35-39) menționează, în acest sens, clipa precisă în care căutarea religioasă s-a împlinit la întâlnirea cu Isus: ”era pe la ceasul al zecelea”, adică pe la ora 16.00 după modul nostru de măsurare a zilei. Este momentul care desparte istoria unei vieți în două: înainte și după.
Prototipul acestei trăiri, așadar, rămâne în peisajul biblic, patriarhul Abraham, despre care Catehismul Bisericii Catolice afirmă că ”rugăciunea lui [Abraham] se exprimă mai întâi de toate prin acțiuni: om al tăcerii, la fiecare etapă construiește un altar dedicat Domnului” (nr. 2570).
Papa Francisc: «Abraham nu clădește un templu, dar depune de-a lungul drumului pietre care amintesc trecerea lui Dumnezeu. Un Dumnezeu surprinzător, ca atunci când îl vizitează în imaginea celor trei călători, pe care el și Sara îi primesc cu grijă și care vestesc nașterea fiului lor Isac (cf. Gen 18,1-15)».
Abraham dobândește astfel, o profundă familiaritate cu Dumnezeu, ”capabil chiar să discute cu El, dar fiind întotdeauna credincios. Până la încercarea supremă, când Dumnezeu îi cere să-l jertfească pe propriul fiu Isac. Aici, Abraham a trăit credința ca o dramă, ca unul care umblă pe bâjbâite prin noapte, sub un cer care, de data aceasta, era fără stele. Dumnezeu însuși va opri mâna lui Abraham, care era gata să lovească, pentru că a văzut disponibilitatea lui cu adevărat deplină” (cf. Gen 22,1-19).
Papa Francisc: «Frați și surori, să învățăm de la Abraham, să învățăm a ne ruga cu credință: a-L asculta pe Domnul, a merge pe cale, a dialoga până la a discuta. Nouă ne este teamă să discutăm cu Dumnezeu! Voi spune chiar un lucru care pare erezie. De multe ori am auzit lume care îmi spunea: ”Știți, mi s-a întâmplat cutare lucru și m-am supărat pe Dumnezeu”. ”Tu ai avut curajul de a te supăra cu Dumnezeu?” – ”Da, m-am supărat”. ”Dar aceasta este o formă de rugăciune”. Pentru că numai un fiu este în stare să se supere pe tatăl său și apoi să-l reîntâlnească. Să învățăm de la Abraham a ne ruga cu credință, a dialoga, a discuta, dar fiind întotdeauna dispuși să primim cuvântul lui Dumnezeu și să-l punem în practică. Cu Dumnezeu, să învățăm a vorbi ca un fiu care vorbește cu tatăl său: îl ascultă, răspunde, discută. Dar transparent, ca un fiu cu tatăl său. Așa ne învață Abraham să ne rugăm».
Audiența generală s-a încheiat cu rugăciunea ”Tatăl Nostru”, urmată de binecuvântarea apostolică a papei Francisc, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.
