În 2 iunie 2019, cei șapte episcopi români au trecut de la stadiul de victime ale represiunii comuniste la cinstea altarului. Din punct de vedere al credinței în Dumnezeu, înseamnă că viața lor a dat dovadă de martiriu în favoarea lui Isus și a Bisericii zidite pe temelia apostolului Petru. Această mărturie cu prețul vieții lor a fost câștigată prin har în cadrul bătăliei sufletești (spirituale) care au condus-o împotriva Răului și instrumentelor sale. Pentru sfinți/fericiți nu-și mai au sensul parastasele sau comemorările formale după spiritul monden. De la Liturghia beatificării, toate formele de exprimare tipice pentru cei decedați, chiar și acelea care sunt valabile eroilor, decad. Fericiții au deja „parte cu drepții” și „le strălucește Lumina!
Apelativul „Fericit/ă” atașat unei persoane care a trecut Dincolo, în veșnicie, nu este o decorație sau un titlu de mărire deșartă. Nu este nici o banală mențiune de prestigiu pentru posteritate sau revanșa istoriei. „Fericit” înseamnă sfânt al Bisericii locale în cadrul căreia persoana respectivă s-a născut. Acest apelativ este rezultatul deciziei solemne a Bisericii. Numai autoritatea Bisericii, în virtutea Magisteriului său, poate recunoaște sfințenia. O face după o îndelungată și amănunțită cercetare care reflectă criteriile credinței. În prezent, după disciplina Bisericii, proclamarea de „fericit” se obține prin decizia Sfântului Părinte Papa, căruia îi revine misiunea de a declara sfințenia cuiva pe temeiul credinței și al fidelității față de Dumnezeu. O astfel de decizie confirmă un alt adevăr teologic: Dumnezeu a fost prezent în viața fericitului (sfântului) și consimte să-și continue istoria cu toți aceia care îi vor cere acestuia ajutorul.
Pe lângă slujbele compuse în cinstea sfinților – la noi, numai după avizul Congregației Bisericii Orientale și al Sinodului episcopilor -, semnul tangibil al cultului sfinților sunt icoana și moaștele lor. În riturile nostru icoana este binecuvântată cu sfântul Mir numai de episcop. În toate reprezentările chipul fericiților poartă, după criteriile arte sacre (liturgice), aureola tipică a sfinților. Icoanele sfinților sunt tămâiate, iar moaștele le sunt venerate ca odoare sacre nu din convingere magică, ci fiindcă sunt locuri evocatoare ale prezenței lor spirituale. Un om credincios le caută pentru a-și arăta prietenia și venerația față de exemplul vieții sfântului, în al cărui ajutor crede cu tărie (religiozitate populară). Urmele rămășițelor pământești ale sfinților sau locurile pe unde au trecut în viața lor pământească evocă, de asemenea, prin materialitatea lor, harul și mărturia acestor oameni care, prin har, s-au învrednicit de Cer. Ei au dobândit puterea de a mijloci, tocmai fiindcă s-au străduit să se asemene cu Hristos în viața lor pământească, iar Biserica îi recunoaște ca atare.
Rugăciunea către Fericit este directă și imediată. Marile haruri primite prin mijlocirea sa – în general vindecări inexplicabile, la data respectivă, din perspectiva științelor medicale – se comunică Postulaturii sau episcopului locului și pot conduce ulterior la canonizare. Pe scurt, aceasta înseamnă extinderea cultului de la respectiva Biserică locală la marea Biserică universală, în urma minunii săvârșite, atribuită fericitului.
(A se vedea și nr. 1674-1676 din Catehismul Bisericii Catolice)
