(1887-1971)
Preot greco-catolic și botanist, Alexandru Borza este unul dintre cei mai mari oameni de știință români de al cărui nume se leagă întemeierea geobotanicii în țara noastră și a Grădinii Botanice din Cluj. S-a născut la Alba Iulia în 21 mai 1887, în familia unui subofițer al armatei austro-ungare.
După terminarea studiilor liceale în orașul natal, a început studierea teologiei la Central Catolic din Budapesta, între 1904-1908, „care i-a imprimat o riguroasă formaţie interioară, un exacerbat simţ de răspundere pentru toate acţiunile sale şi o bună cunoaştere a limbii latine”, după care, din 1908, a urmat cursurile facultății de Științe, tot la Budapesta, obținând licența în 1911 și doctoratul în științe naturale cu teza Studii asupra genului Cerastium în spațiul carpatic și botanic, în 1913.
La 13 decembrie 1913 Alexandru Borza s-a căsătorit cu Veturia Negruţiu, descendentă dintr-o strălucită familie de preoţi şi profesori, iar la 17 august 1914 a primit sacramentul preoţiei prin punerea mâinilor Mitropolitului Victor Mihaly de Apșa.
Cariera didactică și-a început-o la Blaj, începând cu anul 1911, ca profesor de științele naturale la Liceul de băieți. După opt ani petrecuți în „Mica Romă”, răstimp în care i „s-au definit şi maturat marile planuri pe care le va realiza până în anii avansaţi ai senectuţii”, Alexandru Borza se mută la Cluj. Aici, ocupă postul de profesor de botanică sistematică la Universitatea „Daciei Superioarae”, desfășurând timp de aprope treizeci de ani o activitate științifică prodigioasă. Astfel, de numele său se leagă organizarea catedrei de botanică sistematică, a Muzeului Botanic și a Grădinii Botanice din Cluj (1920). Sub conducerea sa au apărut între 1921-1947 „Buletinul Grădinii Botanice și a Muzeului Botanic de la Universitatea din Cluj” și „Buletinul Comisiei Monumentelor Naturii”, între 1933-1944.
În botanica românească Alexandru Borza, a fost cel care a introdus metode noi, moderne, de cercetare a vegetației, fiind considerat „pionier” în domeniul ocrotirii naturii. În acest sens a iniţiat o lege pentru ocrotirea naturii, votată în 1930 de către Parlamentul României și, avându-l alături pe savantul Emil Racoviță, a înființat Parcul Național Retezat, primul parc național românesc. Pe baza legii inițiate de Alexandru Borza au fost declarate rezervații Pădurea Domogled-Caransebeș, Băile Felix-Oradea, zona Pietrele Roșii-Tugleș și mai multe plante au fost puse sub „regim de protecție”.
Activitatea științifică a preotului profesor Alexandru Borza s-a materializat, printre altele, și prin publicarea unui dicționar etnobotanic care cuprinde peste unsprezece mii de nume românești de plante, față de cele cinci mii publicate de un predecesor al său, botanistul Zaharia Panțu, precum și prin determinarea unor specii de plante din țara noastră, pe care le-a inventariat între 1947-1949.
Din vasta sa operă științifică, materializată în sute de cărți, studii și articole publicate în țară și în străinătate, amintim: O vizită prin grădinile botanice din Apus (1922); Vegetaţia şi flora Ardealului (1929); Bibliografia Botanică a României, vol. 1-38 (1914-1948); Bibliografia phytosociologica: Romaniae (1959); Studii taxonomice floristice: Protecţia naturii în România (1924, 1926); Die Vegetation und Flora Rumänies (1931); Le Protection de la nature en Roumanie (Paris, 1932); Monumentele Naturii din Adealul Central şi Apusean (1942); Der Buchenwald in Rumäniens und ihr Schutu (1933); Die Foprschrittr der botanischen Forschung und des Naturschutzen in Rumänien(1941); Conspectus Florae Romaniae Regionumque affinuum (1947); Raionare floristică a teritoriului românesc(1948); Făgetele României şi Fitocenozele din Carpaţii sudici. Flora grădinilor ţărăneşti române, Flora şi vegeaţia Văii Sebeşului (1959); Introducere în studiul covorului vegetal (1965, colab.); Dicţionar etnobotanic (1968 - premiat de Academia Română).
Alexandru Borza a manifestat interes și preocupare și față de istoria botanicii. În acest sens a întocmit biografii ale unor botaniști celebri: I. Wolff, J. Barth, F. Pax, V. I. Komorov, dar și studii despre Monumentele naturii din Ardealul central și apusean (1942) sau Vegetația Banatului în timpul romanilor (1943).
O trecere în revistă, fie ea și sumară, a activității științifice a lui Alexandru Borza, nu poate exclude faptul că savantul a fost primul și singurul român care a cercetat flora Chinei (Plantae novae Limprichtinae in Ynnam collectae(1914). Lucrarea era cunocută de oamenii de știință chinezi încă din anul apariției sale. Peste câteva decenii, în 1958, Alexandru Borza a fost invitat la Beijing unde Academia de Științe a Republicii Populare Chineze l-a omagiat român ca pe „cel mai vechi cercetător european în viață a florei chineze”.
A fost membru al unui mare număr de societăți științifice române și străine și membru fondator al Academiei de Științe din România, de numele lui legându-se și organizarea primului Congres al Naturaliştilor din România (1931). şi a fost preşedinte al Comisiei Monumentelor Naturii (1938).
Om de vastă cultură, Alexandru Borza a avut preocupări și în ceea ce privește arheologia și istoria, științe pe care le-a studiat cu aceeași pasiune cu care a studiat botanica. Cultura națională datorează Profesorului Borza, printre altele, și identificarea unor manuscrise de o foarte mare importanță aparținând lui Gheorghe Șincai, unul dintre reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene
În ierarhia universităţii din Cluj, Alexandru Borza a ocupat pe rând mai multe funcții importante: de trei ori, între 1919-1921, 1935-1936 și 1937-1938 a fost decan al Facultății de Științe, iar între 1944-1945 a fost rector.
În 13 noiembrie 1990 a fost ales membru post-mortem al Academie Române.
În primele două decenii ale secolului XX, activitatea politică a lui Alexandru Borza s-a axat pe istoricul act de la 1 Decembrie 1918. În calitate de membru al Consiliului Național Român din Blaj și deputat al Casinei din Blaj a votat Unirea Transilvaniei cu România, numărându-se printre fruntașii intelectualilor români transilvăneni care au susținut Unirea
După 1918 Alexandru Borza a fost senator PNŢ și secretar general în Ministerul Învăţământului. Ca persoană publică aparținând Bisericii Române Unite cu Roma, s-a numărat printre cei care au vegheat la corecta aplicare a Concordatului cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei. De asemenea, a contribuit la organizarea asociaţiilor laicale: AGRU, ASTRU și s-a preocupat pentru introducerea studenților români în circuitul internaţional (Pax Romana). În semn de recunoștință pentru activitatea depusă savantul a fost decorat de Papa Pius XI.
Instaurarea puterii comuniste a însemnat și pentru Alexandru Borza începutul unei perioade de prigoană și persecuții. Fiica Profesorului, Viorica Lascu, povestește despre această perioadă: „Partea cea mai dură începe în toamna 1947. Securitatea încă nu era foarte riguros organizată; un binevoitor, informat de ce se pregătea, a trimis-o pe soţia sa la doamna Borza, cu recomandarea ca profesorul să plece imediat din Cluj. Ceea ce a şi făcut, iar noaptea Securitatea a venit să îl ridice. Dar el era plecat „în excursie botanică, nu ştiu unde”, i s-a răspuns. A urmat perchiziţia de rigoare. Excursia a durat şapte ani. Alexandru Borza nu fusese demnitar (ministru), nu se emisese mandat de arestare împotriva sa; dar statura sa morală, poziţia net democrată, apartenenţa nedisimulată la Biserica Română Unită, îi deranja pe puternicii zilei.
E greu să reconstituim, pas cu pas, mişcările din anii următori, căci corespondenţa nu se păstra, din motive uşor de înţeles. Prima etapă a fost, în chiar seara plecării, la familia dr. Dionisie Totoescu, la marginea Clujului şi abia a doua zi în zori a plecat mai departe. A stat un timp la fiica Veturia Ţenchea, la Timişoara. Acolo l-am găsit vara, când ne-am dus să-i prezentăm pe primul nepot din Cluj (născut în ianuarie 1948). După un timp s-a mutat la prof. Elena Dragoescu. Frecventa, la vedere, biserica romano-catolică. Temându-se să nu atragă atenţia asupra gazdelor sale, printr-o şedere prelungită, a acceptat ospitalitatea nepotului soţiei, ing. agronom Nicolae Negruţiu, specialist în cultivarea orezului, la Banloc; şi apoi tot pe acelaşi domeniu, a familiei ing. agr. Vaier Todoran care, în timpul refugiului, fuseseră oaspeţi ai familiei Borza la Timişoara. Perioada aceasta (nu-i putem stabili datele) a fost o încântare pentru botanistul fugar, căci s-a putut delecta în herborizări, din care au rezultat apoi lucrări importante - de ex. Flora şi vegetaţia pădurii Soca (Banloc), în 1962. Avusese satisfacţia să vadă Conspectus Florae Romaniae regionumque affinium (1947-1949), tipărit în lipsa lui din Cluj, prin grija soţiei şi a colaboratorului fidel Eugen Ghişa. A petrecut un timp şi mai aproape de casă: la Teiuş, la verişoarele Cornelia Bălan şi Fevronia Tropa, la vărul preot Tuluş, la Alba Iulia, la verişoara Ana Popa. Aici frecventa Muzeul de Istorie, unde studia probleme de arheologie, pasiunea sa. Într-o zi, când era în sala de lectură, a venit Securitatea să caute pe altcineva. Dar e uşor de închipuit prin ce emoţii a trecut Alexandru Borza şi amfitrionii săi!
O perioadă rodnică în activitate botanică a trăit pe Valea Sebeşului, în casa avocatului Traian şi a doamnei Eugenia Breazu, care aveau şi înclinare spre botanică. A rezultat Flora şi vegetaţia Văii Sebeşului (1959) şi Monumentul natural Râpa Roşie de la Sebeş (1959). Chiar în Sebeş a fost găzduit în familia Longin Cuteanu. Se poate stabili cu precizie că a fost la Certeze (Sătmar) între 1-10 august 1952, la părintele Augustin Soran. Nu s-a uitat data, pentru că, în calitate de preot, a botezat pe nepotul gazdei, micul Marius Bălaş. A făcut şi excursii botanice în regiune, reflectate în Cercetări etnobotanice în Ţara Oaşului (1966). Nu a lipsit nici un stagiu la Bucureşti, în familiile fiilor Nicolae şi Alexandru Borza.
Dar venind în România un savant botanist sovietic, şi-a exprimat dorinţa să-l întâlnească pe Alexandru Borza. Astfel s-a încheiat cea mai dură perioadă din viaţa Profesorului. (…) În 1954 fusese invitat la un congres internaţional de botanică la Paris. Neputând participa, a fost proclamat, ostentativ, preşedinte de onoare al congresului; dar, după vizita savantului sovietic, i s-au deschis graniţele, a fost invitat în China, a participat la congrese în Italia şi Cehoslovacia, i s-a acordat titlul de om de ştiinţă emerit, în 1967 a fost sărbătorit la Cluj, la împlinirea a 80 de ani, printr-un simpozion festiv. Dar mai mare onoare i-au acordat episcopii clandestini Iuliu Hirţea şi Ioan Dragomir, care l-au cercetat acasă.”
Merită să fie subliniat și faptul că Episcopul Iuliu Hossu a reușit să-i încredințeze Profesorului Alexandru Borza spre păstrare singurul album cu fotografiile realizate de Samoilă Mârza la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Acest album, dăruit în 1919 Episcopului Iuliu Hossu, a fost păstrat în familia Profesorului Alexandru Borza până în anul 1990 când el a fost donat Episcopiei GrecoCatolice de Cluj-Gherla de doamna Viorica Lascu, fiica Profesorului.
Alexandru Borza a trecut la cele veșnice în ziua de 3 septembrie 1971. Este înmormântat în capela familiei din Cimitirul Mare din Blaj.
Ion MOLDOVAN
Bibliografie:
Eugen Ghișa, Profesorul universitar Alexandru Borza la capătul la opt decenii de viață, Cluj, 1967;
Clujeni ai secolului 20. Dicționar esențial, Cluj Napoca, 2000;
Dan Fornade, Personalități clujene (1800-2007), Cluj Napoca, 2007;
Ana Hinescu, Arcadie Hinescu, Oameni de ieri și de azi ai Blajului, Dicționar, Ediția a II-a, Cluj Napoca, 2012;
Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, Dicționar (partea I), București 2016; Academia Română și Blajul,Blaj, 2016
