”Soră, frate, chiar dacă în inimă ai înmormântat speranța, nu te resemna: Dumnezeu este mai mare. Întunericul și moartea nu au ultimul cuvânt. Curaj, cu Dumnezeu nimic nu e pierdut!” Cu acest îndemn pascal, papa Francisc a celebrat sâmbătă, 11 aprilie a.c., la ora 21.00, în bazilica vaticană, solemna Vigilie pascală a Învierii.
Dând curs restricțiilor impuse din cauza pandemiei de Coronavirus, bazilica era goală, fiind prezente foarte puține persoane. Slujba din Noaptea Învierii, însă, a urmat, în mare, rânduiala dintotdeauna, cu Liturgia luminii, Liturgia Cuvântului, Liturgia baptismală și Liturgia euharistică. Spre deosebire de alți ani, nu au mai avut loc botezuri, pentru a evita apropierea fizică prelungită între persoane.
La omilia Vigiliei pascale, papa a făcut un comentariu la Evanghelia Învierii, luată de la Sfântul apostol și evanghelist Matei (28, 1-10). Două au fost cuvintele cheie: curajul și trimiterea. ”Noi, pelerini în căutare de speranță”, a încheiat papa omilia, ”ne strângem astăzi în jurul Tău, Isuse înviat. Întoarcem spatele morții și ne deschidem inimile Ție, care ești Viața”.
Vă oferim aici în traducere de lucru omilia papei Francisc din noaptea de Paști – sâmbătă, 11 aprilie 2020
«”După ce a trecut sâmbăta” (Matei 28,1) femeile au mers la mormânt. Așa a început Evanghelia acestei Vigilii sfinte, cu sâmbăta. Este ziua din triduum-ul pascal pe care o neglijăm cel mai mult, fiind prinși de așteptarea arzătoare de a trece de la crucea vinerii la acel aleluia al duminicii. Anul acesta, însă, percepem mai mult ca niciodată sâmbăta sfântă, ziua marii tăceri. Ne putem oglindi în simțămintele femeilor în ziua aceea. Asemenea nouă, aveau în ochi drama suferinței, a unei tragedii neașteptate care s-a întâmplat în prea mare grabă. Au văzut moartea și aveau moartea în inimă. Durerea era însoțită de frică: aveau să aibă și ele același sfârșit al Învățătorului? Și apoi, temerile pentru viitor, totul de refăcut. Memoria rănită, speranța sufocată. Pentru ele, era ceasul cel mai întunecos, ca pentru noi.
Dar în această situație, femeile nu s-au lăsat blocate. Nu cedează la puterile întunecoase ale plângerii și regretelor, nu se închid în pesimims, nu fug din fața realității. În zi de sâmbătă fac ceva simplu și ieșit din comun: în casele lor pregătesc uleiurile înmiresmate pentru trupul lui Isus. Nu renunță la iubire: în întunericul inimii, ele aprind milostivirea. Fecioara Maria, în zi de sâmbătă, în ziua care îi va fi dedicată, se roagă și speră. În provocarea durerii, se încrede în Domnul. Aceste femei, fără să știe, pregăteau în întunericul acelei sâmbete ”zorile primei zile a săptămânii”, ziua care avea să schimbe istoria. Isus, ca o sămânță în pământ, stătea să facă să încolțească în lume o viață nouă; și femeile, prin rugăciune și iubire, ajutau speranța să se deschidă. Câte persoane, în zilele triste pe care le trăim, au făcut și fac ca acele femei, semănând muguri de speranță! Prin gesturi mărunte de îngrijire, de afecțiune, de rugăciune.
În zori, femeile merg la mormânt. Acolo, îngerul le spune: ”Voi nu vă temeți! Nu este aici, a înviat!” (vv. 5-6). În fața unui mormânt aud cuvinte de viață... Și apoi îl întâlnesc pe Isus, autorul speranței, care confirmă vestea și spune: ”Nu vă temeți!” (v. 10). Nu vă temeți, nu vă fie teamă: iată vestea de speranță. Este pentru noi, astăzi. Astăzi. Sunt cuvintele pe care Dumnezeu ni le repetă în noaptea prin care trecem.
În această noapte cucerim un drept fundamental, care nu ne va fi luat: dreptul la speranță. Este o speranță nouă, vie, care vine de la Dumnezeu. Nu este un simplu optimism, nu este o bătaie pe umăr sau o încurajare de ocazie, cu un zâmbet în trecere. Nu, este un dar al Cerului pe care nu puteam să ni-l procurăm singuri. Totul va fi bin, spunem cu îndârjire în aceste săptămâni, atașându-ne de frumusețea umanității noastre și făcând să iasă din inimă cuvinte de încurajare. Dar, cu scurgerea zilelor și creșterea temerilor, chiar și speranța cea mai îndrăzneață poate să se evaporeze. Speranța lui Isus este diferită. Pune în inimă certitudinea că Dumnezeu știe să întoarcă totul spre bine, pentru că până și din mormânt face să iasă viața.
Mormântul este locul în care cel care intră nu iese. Dar Isus a ieșit pentru noi, a înviat pentru noi, ca să aducă viață acolo unde era moarte, ca să înceapă o istorie nouă acolo unde fusese pusă o piatră deasupra. El, care a răsturnat piatra de la intrarea la mormânt, poate să reînnoiască pietrele de moară care pecetluiesc inima. De aceea, să nu cedăm în fața resemnării, să nu punem o piatră deasupra speranței. Putem și trebuie să sperăm, pentru că Dumnezeu este credincios. Nu ne-a lăsat singuri, ne-a vizitat: a venit în orice situație a noastră, în durere, în neliniște, în moarte. Lumina sa a luminat întunericul mormântului: astăzi vrea să ajungă în colțurile cele mai întunecate ale vieții. Soră, frate, chiar dacă în inimă ai înmormântat speranța, nu te resemna: Dumnezeu este mai mare. Întunericul și moartea nu au ultimul cuvânt. Curaj, cu Dumnezeu nimic nu e pierdut!
Curaj: este un cuvânt care în Evanghelii iese întotdeauna din gura lui Isus. O singură dată îl rostesc alții, ca să-i spună unui nevoiaș: ”Curaj! Ridică-te, [Isus] te cheamă!” (Marcu 10, 49). El, Cel înviat, este cel care ne ridică pe noi, nevoiașii. Dacă ești slab și neputincios pe cale, dacă cazi, nu te teme, Dumnezeu îți întinde mâna și îți spune: ”Curaj!”. Dar tu ai putea să spui, asemenea părintelui Abbondio: ”Curajul, unul nu și-l poate da” (Al. Manzoni, Logodnicii, XXV). Nu ți-l poți da, dar îl poți primi, ca pe un dar. E îndeajuns să deschizi inima în rugăciune, e îndeajuns să ridici puțin piatra aceea pusă la intrarea inimii ca să lași să intre lumina lui Isus. E îndeajuns să-L inviți: ”Vino, Isuse, în temerile mele și spune-mi și mie: Curaj!”. Împreună cu Tine, Doamne, vom fi încercați, dar nu răvășiți. Și, orice tristețe ar locui în noi, vom simți datoria de a spera, pentru că împreună cu Tine crucea se revarsă în înviere, pentru Tu ești cu noi în întunericul nopților noastre: ești certitudinea în incertitudinile noastre, Cuvânt în tăcerile noastre și nimic nu va putea să ne fure iubirea pe care o ai față de noi.
Iată vestea pascală, veste de speranță. Ea conține o a doua parte, trimiterea. ”Mergeți și dați de știre fraților mei să meargă în Galileea!” (Matei 28,10), spune Isus. ”Merge înaintea voastră în Galileea” (v. 7), spune îngerul. Domnul merge înaintea noastră. Întotdeauna. E frumos să știm că merge înaintea noastră, că a vizitat viața noastră și moartea noastră ca să meargă înaintea noastră în Galileea, adică în locul care pentru El și pentru discipolii săi aducea aminte de viața de zi cu zi, de familie, de muncă. Isus dorește să ducem speranța acolo, în viața de fiecare zi. Dar Galileea era pentru discipoli și locul amintirilor, mai ales al primei chemări. A se întoarce în Galileea înseamnă a-și aduce aminte că au fost iubiți și chemați de Dumnezeu. Fiecare dintre noi are propria Galilee. Avem nevoie să pornim din nou la drum, să ne amintim că ne naștem și că ne renaștem dintr-o chemare gratuită la iubire, acolo, în Galileea mea. Acesta este punctul din care să pornim din nou întotdeauna, mai ales în crize, în vremuri de încercare. În memoria Galileei mele.
Dar e mai mult decât atât. Galileea era regiunea cea mai îndepărtată față de unde se aflau, de Ierusalim. Și nu doar geografic vorbind: Galileea era locul cel mai îndepărtat de sacralitatea Cetății sfinte. Era o zonă locuită de popoare diverse care practicau diferite culte: era ”Galileea păgânilor” (Matei 4,15). Isus îi tirmite acolo, cere să pornească din nou de acolo. Ce anume ne spune aceasta? Că vestirea speranței nu trebuie îngrădită în cercurile noastre sacre, dar trebuie dusă la toți. Pentru că toți au nevoie să fie îmbărbătați și, dacă nu o facem noi, cei care am atins cu mâna ”Cuvântul vieții” (1 Ioan 1,1), cine o va face? Ce frumos e să fim creștini care consolează, care își duc poverile unii altora, care încurajează: vestitori de viață într-un timp de moarte! În orice Galilee, în orice regiune a umanității la care aparținem și care ne aparține, pentru că toți suntem frați și surori, să ducem imnul vieții! Să reducem la tăcere strigătele de moarte, ajunge cu războaiele! Să se oprească producția și comerțul armelor, pentru de pâine, nu de puști avem nevoie! Să înceteze avorturile, care ucid viața inocentă! Să se deschidă inimile celui care are, ca să umple mâinile goale ale celui lipsit de necesar.
Femeile, la sfârșit, ”i-au cuprins picioarele” lui Isus (Matei 28,9), acele picioare care, pentru a veni în întâmpinarea noastră, făcuseră un drum lung, până la intra și a ieși din mormânt. Au cuprins picioarele care au călcat moartea și au deschis calea speranței. Noi, pelerini în căutare de sperață, astăzi ne strângem în jurul Tău, Isuse înviat. Întoarcem spatele morții și ne deschidem inimile Ție, care ești Viața».
Duminică, 12 aprilie 2020, este Duminica Paștelui. Papa a celebrat Sfânta Liturghie în bazilica vaticană la ora Romei 11.00, după care, din fața Altarului Mărturisirii, a adresat Cetății și Lumii – ”Urbi et Orbi” – tradiționalul mesaj pascal și binecuvântarea apostolică, însoțită de darul indulgenței plenare. Ambele ceremonii au putut fi urmărite în direct pe canalul YouTube Vatican News, iar mesajul ”Urbi et Orbi”, la Televiziunea Română, pe canalul TVR2, în cadrul emisiunii ”Credo”.
