Ion Pop Reteganul, un greco-catolic reprezentativ pentru epoca sa

În urmă cu 115 ani, la 3 aprilie 1905, trecea la cele veșnice Ion Pop-Reteganul, pedagog, prozator, publicist și folclorist reprezentativ pentru epoca sa, de confesiune greco-catolică, apreciat de mulți drept „cel mai mare folclorist al Ardealului.”

Născut la Reteag (Bistrița-Năsăud), în 10 iunie 1853, primele clase le-a făcut în satul natal, la școala care fucționa pe lângă Biserica Greco-Catolică. După doi ani petrecuți la Năsăud, a urmat cursurile Școlii Normale din Gherla și Deva. Terminând studiile, a activat ca învățător în diferite sate din Transilvania: Orlat, Vilcelele Rele, Baru Mare, Boutar, Bucium-Șasa, Sincel, Rodna, contribuind la organizarea școlilor, la răspindirea dragostei pentru învățătură în rândul elevilor și a cunoștințelor practice printre tineri și bătrini. În tot acest timp a fost preocupat și de culegerea folclorului din aceste zone, dar a lucrat și ca redactor la diverse ziare și reviste de renume.

Pedagogul
Pentru Ion Pop Reteganul, „școala trebuia să corespună marilor aspirații ale poporului, punând mare preț pe pregătirea lecțiilor. În articolul “De ce fug copiii de la școală”, demonstrează că lecțiile proaste, monotone, lipsite de pauză, sunt o tiranie completă pe bieții școlari”. Acesta considera că lecțiile prea lungi, la fel ca predicile, expuse într-o formă greoaie slăbesc capacitatea de asimilare a copiilor. Acorda o atenție sporită inițierii copiilor în cunoașterea muncilor agricole, din dorința ridicării economice a satelor românești. A apărat cu mult curaj și perspicacitate învățământul în limba maternă, considerând că numai în acest fel se poate contribui la luminarea maselor. A întocmit manuale școlare, a scris articole didactice şi metodice, într-un cuvânt era un adevărat îndrumător și animator în sfera preocupărilor pedagocice.
 

Prozatorul
În timpul vieții, a predat Academiei Române 21 de volume în manuscris, o comisie urmând să trieze materialul în vederea publicării. Scrierile sale aveau la bază experiența sa de viață, multe având un conținut direct sau indirect memorialistic. Fiind populate cu personaje pilduitoare, în bine sau în rău, preoți și învățători gospodari, conștienți de menirea lor de luminători ai poporului, tineri cu sentimente sincere și curate, patrioți gata să-și sacrifice viața în lupta pentru drepturile poporului lor, dar și părinți plini de prejudecăți, împiedicând căsătoriile din dragoste datorită lăcomiei de avere sau nenorocindu-și copiii din prea multă grijă.

Publicistul
O bună parte a operei sale a rămas în coloanele unor ziare. A fost redactor la Deșteptarea, Revista ilustrată și Tribuna, a facut parte din conducerea revista Convorbiri pedagogice, Cărțile săteanului român, Gazeta de duminecă și a colaborat la Gazeta Transilvaniei, Fântâna Blanduziei, Contemporanul, Telegraful român, Șezătoarea, Familia, Foaia ilustrată, Noua bibliotecă română, Gutinul, Lumina, România liberă, Amicul familiei, Biblioteca familiei.

Folcloristul
Ion Buzaşi spunea despre folcloristul năsăudean că „a fost mereu în atenţia istoricilor literari. I s-au consacrat trei monografii semnate de către Vasile Netea, Ioan Ilieş, şi, cea mai amplă, de către Ion Apostol Popescu. (...) Din activitatea de folclorist i s-au editat şi reeditat mereu, de-a lungul anilor, Poveştile ardeleneşti, cartea care nu numai că l-a făcut cunoscut, dar a devenit atât de strâns legată de numele său, încât nici nu mai trebuie menţionat autorul ca la Amintiri din copilărie, Balade şi idile, Pădurea spânzuraţilor ş.a.”

O personalitate complexă
Despre Ion Pop Reteganul s-a scris mult și se va mai scrie, fiind o personalitate complexă și pasionată. O lucrare destul de recentă care merită însă multă atenție și trebuie consultată este cea a Laurei Goia, o tânără mămică greco-catolică, care a căutat să ofere o imagine cât mai amplă a personalității marelui om de cultură Ion Pop Reteganul, prin prisma unui demers bibliografic” (A se vedea: Ion Pop Reteganul. Bibliografie, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015). În cadrul acestei biografii autoarea semnalează un text inedit, o autobiografie a lui Ion Pop Reteganul, apărută în Convorbiri pedagogice, cu titlul Eu despre mine.

În rândurile de mai jos, cu bunăvoința Laurei publicăm o transcriere a textului autobiografic și copii după articolul original.

ACC

(GALERIE FOTO)

(POP-RETEGANUL, Ion. Eu despre mine: (auto-biografie). În: Convorbiri pedagogice, Panciova, Iugoslavia, anul 2, nr. 11, 1887, p. 240-249)

ANUL II.                          1  NOVEMBRE                               No. 11.

convorbiri pedagogice

Proprietariul revisteĭ: P. STOICA.

E u    despre mine.

(Autobiografiă).                                                  *

Adĭ pe la órele patru după amédĭ primesc posta; acolo, între altele primiĭ şi 2 rugărĭ dela doi învéţătorĭ: unul cere abcdare şi legen­dare de a Blajuluĭ, şi altul tot astfel de carţĭ, numai cât de ale luĭ Petri. Până cetesc eu aceste, unul din prietiniĭ ce fu present la desfacerea posteĭ, desfăcu învelitórea revistei „Convorbiri Pedagogice”, No 10 care încă sosi cu posta de adĭ.

• „Jóne,“ îmĭ dice acel prietin, aci este portretul teu !
• Se póte'?
• Da, s’a putut!
• Eu nu sciu chiar nimic de tot lucrul; cu a mea scire şi în­voire lucrul acesta nu este făcut. Sĕ vĕd cel pucin, ce biografiă-’mi face!

            Şi me pun şi cetesc însumĭ biografia mea cu glas tare, dar se vede că cine a scris-o, nu a avut informaţiunĭ suficiente, căci s’a strecorat şi erorĭ.

Fiindcă intraĭ dar în Revistă ca Pilat în Credeu, étă adevĕ­rata mea biografiă, care, e drept că a cerut-o amicul Stoica, proprietariul revisteĭ, încă de mult, dar eu nu am dispus de timp sĕ mĕ ocup de biografia mea, nicĭ am ambiţionat cândva sĕ mĕ fac publiculuĭ cu­noscut pe asta cale.

Silit deci de împrejurărĭ, nu maĭ pot refusa, ba sunt chíar silit sĕ rectific biografia mea, scrisă de amicul Stoica, ér rectificându-o, sĕ o scriu de tot. De cumva voiu fi cam lung în vorbă, buniĭ cetitorĭ vor erta, sciind bine că de un timp încóce mĕ ocup maĭ mult cu poveştĭ, carí lungĭ sunt dela fire.

M’am născut la 1853 în 10 Juniu, în opidul Reteag, lângă So­meşul mare, în Transilvania. Părinţiĭ meĭ sunt agronomĭ, Dumitru şi Mărina. De origine este familia nóstră din Măgógea, o comună avută, nobilă şi pur românéscă, de legea g. ort. lângă Lăpuş. Numele nostru de familiă a fost Bota. Moşul meu înse, de şĭ nobil şi sciutor de carte românéscâ, fu silit sĕ se facă de bună voiă iobagiŭ, venind în Reteag pe o moşiă iobăgéscă. El, moşul meu avu încă 3 fraţĭ: unul se făcu preot altul turnator de clopote bisericescĭ, care se stabili în Bănat în părţile Mehadieĭ, orĭ dóră chiar la Panciova*[1]), şi alt frate, George (Ghiurca) despre care’mĭ spunea buna mea, mama tateĭ, că a fost unul din ceĭ maĭ frumoşĭ bărbaţĭ cea vedut în viéţă. Acest frate al moşului meu, George, ca nobil, a studiat şcólele din Cluj şi drepturile, apoi a fost în oficiĭ publice prin Sĕcuime, unde s’a căsătorit cu nobila domniţă Clara Cont. Căsătoria nu le-a fost binecuventată cu pruncĭ, dar prin diliginţă au adunat averĭ frumóse, din carĭ, după mórtea unchiuluĭ George s’au împărtăşit tóte némurile luĭ, între carĭ maĭ aprópe a fost tatăl meu şi nescarĭ verĭ aĭ luĭ din Bănat. La deschiderea testamentului întêmplată în Szerédahely, dacă nu mĕ înşel la anul 1864, a convenit tata cu veriĭ luĭ din Bănat, dar fiind unicul din eredĭ plugariu necărturariu, nesciind nicĭ limbi străine, nu 'mĭ sci spune maĭ nimic de némurile nóstre din Bă­nat. Prin testamentul făcut la St. Abraham, unde avea unchiul George bunurile, dto 6 April, 1856 lăsă tótă averea nemişcătóre, ce o avea în comuna St. Abraham, pe séma scóleĭ din Măgógea.*[2]) Acea avere s’a pre­făcut în banĭ, şi adecă în suma rotundă de 4000 fl. v. a. şi stă sub îngrijirea V. Consistor Archiepiscopesc din Sibiu. Din venitul aceleĭ su­me se susţine şcóla g. ort. din Magogea, resp. se plătesce léfa învĕţătoriuluĭ cu 300 fl. la an, că la din contră, cu tóte că comuna e mare, nu­maĭ un fleac de léfă şi-ar scote o, ca şi cei alalţĭ învĕţătorĭ din apropiare. Cine vede însĕ edificiul şcoleĭ din Măgógea, nu dice nici când că acea are o fundaţiune de 4000 fl. ci crede că numaĭ din repartiţiunĭ pre un popor sĕrac se susţine. Din testamentul unchiuluĭ George numaĭ atăta am voit a arăta, că ce atragere a avut el cătră locul natal, şi cu de osebire cătră şcóla de acolo. Daună numai că fie ertatul meu unchiu nu şi-a ajuns scopul, căci şcóla nu stă aşa, după cum doria el. Inainte de asta cu şese anĭ concurasem eu se merg învĕţatoriŭ la acea şcólă; firesce ca n’am fost ales, de şi documentele mele arĕtau că unicul din concurenţĭ întruniam condiţiunile prescrine prin lege, dar eram unit,apoi şcóla e confesională gr. ort., afară de aceea s’a maĭ putut observa şi nescarĭ chiripirurĭ, dar trécă cu nóptea !

Familia nóstră după tata, dară, este de legea gr. ort. Venind înse moşul în Reteag şi vĕdênd că Reteganiĭ încă sunt Românĭ, n’a maĭ făcut capital din separările confesionale, ci şi-a botezat copii la biserica, românéscă, care este unită. El era Elie Bota, dar fiind sciutor de carte și fiind încuscrit cu mulţĭ preoţĭ, i diceau omeniĭ Bota Ilie popa, apoĭ numaĭ popa Ilie, ér tatiĭ Bota Dumitru popa, în fine Popa Dumintru şi adĭ este Pop Dumitru.

Mama este născută în comună Baţa, şi are numele familiar Szabados; nume ce apare unguresc, dar în Baţa maĭ jumătate satul pórtă acest nume, şi adecă numaĭ Româniĭ, ér altă parte de Românĭ din Baţa au ungurescul nume de Hatoş.

Din cincĭ fiĭ ce am fost la părinţi am remas singur cu o soră. Elena, măritată după Petre Anca, sub-notariu cercual în Reteag.

Casa în care m’am născut era un bordeiaş de nuele , în fuicĭ bătute în pămênt, acoperită cu paie, şi cu douĕ ferestriĭ micĭ, ca dóue cóle de hârtiă. Tata era om sĕrac, scăpase de iobagiă cu pămênt puţin şi fâră vite. Când m’am apucat eu avea 2 porcĭ, maĭ târdiu avea şi boĭ, şi oĭ; ér după ce eredi dela unchiul George vre-o doĭ banĭ, făcu casele în care şede astădĭ.

De micuţ umblaĭ şi eu, ca alţĭ copiĭ de ţeran, la oiţe , firesce începutul îl făcuĭ cu păstorirea gâscelor, unde făcuĭ cunoscinţă cu Pilaton şi Ciucuran, doĭ băieţĭ de Ţigan, din carĭ adĭ unul e vaivodă la Ţigăniĭ dela noĭ şi are un copil de’l chiamă Gheorghică pe care’l pórtă cu fes turcesc, roşu ca para focului. Pilaton şi Ciucuran îmĭ erau bunĭ prietinĭ până aveam merinde, dacă mi se gata merindea — oh , atuncĭ ni se cam ciuntă prietinia, dar adóua di o încheiám d’a capo. —

Iu acea vrêstă aflam multă poesiă în cântarea :

                      Astă véră pe selisce. 

Am fost pĕcurar la gânsce ;

Astă véră pe epóre

Am fost pĕcurar la cióre,

Avansaĭ însĕ, deveniĭ pecurariu la oĭ, apoĭ érna la şcólă la noĭ în sat, la dascălul Jon Dan. El era atuncĭ tinĕr, îĭ diceam domnişor. Dar n’a stat numaĭ un an la noĭ, apoi a venit un Grigore Juga, preparand de Năsĕud. Dela acesta am învĕţat ceva. După el urmă dascăl în Reteag Jón Oltean, adĭ notar cercual, ér după acela Alexandru Suciu, învăţătoriul actual din Mediaş. La toţĭ umblam érna la scólâ şi dela toţĭ deodată cu pascile începeam păstoritul vitelor.

In tómna anuluĭ 1865, am stăruit sĕ mĕ ducă tata la şcólă la Năsĕud. Asta era a treia tómnă de când stăruiam de tata sĕ mĕ ducă la scólă la Năseud, dar el nu se invoia; nu că dóră ar fi urît învĕţătura, nu, ci el dicea: de dau pe Jón la şcolĭ, sciu, că se înstrăinéză de acasă ca şi unchiĭ meĭ! In cele din urmă am isbutit eu; aveam pe acelea vremi 2 prietinĭ bunĭ în şcólele Năsĕuduluĭ, pe Jón Oltean, adĭ preot în Suciu de jos lângă Lăpuş, şi pe Georgiu Chira, adĭ învĕţător grăniţeresc în Spini, lăngă Orăsciă. După ce eşiĭ înse în lume, mĕ căiĭ de multe  ori: de ce am însistat atâta pe lângă tata se mĕ ducă la scólă, că maĭ bine puteam trăi ca plugar la moşióra mea.

In Naseud statuĭ 4 anĭ şi în al 5-le până la Pascĭ: trei anĭ în norme, în clasea 2-a la învĕţătoriul Basiliu Mureşan[3]*) şi în 3-a şi a 4-a la învĕţătoriul Cosma Anca[4]*), şi 1-an in cl. I gimnasială şi altul până la Paşci în cl. II gimnasială[5]**) Când eram în clasea a II gimnasială a dus tata şi pe sora mea pe Elena la scóla de fetiţe din Naseud. Dar în postul Pascilor m’am bolnăvit şi după Pascĭ nu am maĭ mers la şcólă, am stat la cură de zĕr, ér în tómna anului 1870 am mers la prepa­randia din Gherla, unde stătuĭ un an şi în tómna anuluĭ 1871 trecuĭ la preparandia din Deva ca sĕ ascult prelegerile mareluĭ pedagog Vasile Petri, dar nu fuĭ norocos a le audi, căcĭ D-sa bolnav fiind se retrase în pensiune.[6]***) La preparandia de stat fiind, m’am pus, împins de necesitate, instructor la maĭ multe familiĭ fruntaşe.

In anul şcolastec 1872/3 ascultam deodată cursul al II şi al III lea de pedagogiă, dar nu stătuĭ numai până în faur 1873, când, temêndu-me că voiu fi înrolat la miliţiă şi deschidindu-se posturi vacante la şcóla din Orlat, merseĭ acolo ca învĕţătoriu secundar. După finirea anu­luĭ şcolastec, prin Juli 1873 merseĭ ér la Deva, luaĭ 5 copii în instrucţia şi’ĭ învĕţaĭ tótă vacaţiunea, preparându-me pentru esamenul de cualificaţiune, care l’am şi făcut în tómna aceluĭ an cu eminenţă. Dar reîntors la Orlat, sunt chemat la asentare. Me înrolară la óste, dar îmi dădură licenţiă de un an, astfel stătuĭ ca învĕţătoriu la Orlat şi în anul şcol 1873/4. In tómna anului şcolastec 1874/5 încă începuĭ învĕţămentul la şcóla din Orlat, dar la 1 Novembre 1874 fuĭ dus la miliţiă şi adecă la reg. 63, de unde me eliberaĭ pe un an în Januarele anuluĭ 1875. Dicea căpitanul Luca Câmpian adesea sĕ rĕmăn la miliţiă, dar mie nu’mĭ convenia nicĭ decăt. In anul 1875 funcţionaĭ ca învĕţătoriu comunal la şcóla din Vălcelele rele în comitatul Hunedóreĭ. Acolo nu aflaĭ scólă, închiriaĭ deci o casă, ér în loc de băncĭ bătuĭ nescarĭ scândurĭ pe pociumpĭ eu cu mâna mea, cum putuĭ, şi aduseĭ abcdare şi începuĭ şcóla. Pănă  atunci nu fusese şcólă în Vălcelele rele, ómeniĭ i diceau o ş c o 1 a r i ţ ă. In primul an, din Faur până în Juliu scoseĭ preste 30 cetitorĭ, că băieţiĭ erau talentaţĭ şi vineau bucuroşĭ la şcólă, ér părinţiĭ încă nu’ĭ opriau. Tómna anuluĭ 1875 până prin Decembre stătuĭ tot acolo, când , trebui se merg la miliţiă apoĭ merseĭ ca învĕţătoriu la scóla grăniţeréscă din Baru-mare, pe valea Jiului, în fundul ţereĭ Haţe„nluĭ. De aci începa deveratele lupte pentru mine, aci me pusei pe studiu maĭ serios, şi étă cum:                 ^

Incă până eram înveţătoriu în Vâlcele rele ceruĭ dela Comitetul Asociaţiuneĭ transilvane sĕ’mĭ dee fóia „Transilvania", tóte cursurile apă­rute până atunci, cu preţ scădut. Şi-o căpătaĭ. Din ea mĕ amorisaĭ în cetire, dela omeniĭ din sat ceriam cântece şi povesti etc. dar nu aveam curagiu sĕ le public undeva, temêndu-mĕ că m’or ride redactoriĭ de le voiu trimite.

Ca învĕţătoriu în Baru-mare isolat cu totul de lumea esternă; în treĭ ani de dile puţin am părăsit casa, cu deosebire érna nu pu­team, nicĭ că aveam unde eşi. Astfel, ca se’mĭ trécă timpul maĭ iute, sĕ nu mĕ prindă uritul, sĕ nu me plictisesc — vorbă importată din Româ­nia — trebue sĕ fiu neîntrerupt ocupat; cetiam continuu scrierĭ de ale betrânilor noştriĭ şi scriam, ceea ce puteam, cu deosebire adunam ma­terial pentru literatura poporală, carea’mĭ era fórte dragă. Me maĭ ocu­pam şi cu cultivarea florilor, ce puteam fórte bine, avênd edificiul sco- leĭ nouĕ ferestriĭ mari duple, între care aveam érna plin de vase cu florĭ, carĭ véra le puneam în grădină. Primăvéra şi véra me ocupam cu cultivarea grădineĭ; facuĭ cea maĭ frumósă pomăriă în acel ţinut. Pe acelea vremĭ se faceau în comitatul Hunedóreĭ celea maĭ multe şcóle comunale. Maĭ fiecare comună era ameninţată cu şcólă comunală. Eu afiliaĭ la şcóla din Baru-mare copiĭ din comunele Petros, Bărişor şi Valea lupuluĭ, astfel, până fuĭ eu acolo, acestea treĭ comune fură scutite de şcóle comunale. Ce va fi fiind adi pe acolo — spună ceĭ ce sciu. — In anul 1878, ultimul ce’l maĭ petrecuĭ în Baru-mare, avuĭ un grozav proces, căci facuĭ o rugare comuneĭ Petros, în care aceea se plângea contra jidanuluĭ arendaş şi primar comunal tot odată. Scăpaĭ înse teafĕr şi în tómna anuluĭ 1878 fuĭ transferat ca învĕţătoriu diriginte la şcóla grăniţerésca din Lisa, lângă Făgăraş.

Dar la mergerea mea din Baru-mare cătră Reteag stătuĭ în Gherla câtevâ dile. Aci îmi spun nescarĭ prietinĭ că la preparandia din acest oraş se caută un dascăl practic şi me indemnară sĕ concurez la acel post. Ajuns în Reteag aflu la ĭpostă decretul de înveţătoriu diriginte definitiv sosit dela Comitetul fondurilor grăniţerescĭ din fostul reg. rom. I, pentru şcóla din Lisa. Vedêdu-me aci definitiv, ér de altă parte ru- gându-me un amic sĕ’mĭ retrag petiţiunea pentru şcóla preparandială din Gherla, căcĭ retragându-mi-l sunt prospecte se capete el acel post, îmi retraseĭ petiţiunea dela Gherla şi merseĭ în Lisa. Dar după vre-o câteva septĕmânĭ mĕ trezesc cu o scrisóre dela comitetul din Sibiiu ca se le returnez decretul ce'l am ca definitiv, că nu mi se compete şi sĕ primesc altul de provisor. Eu ştiind că după regulamentul scólelor grăniţerescĭ, îndată ce am funcţionat 2 ani la acelea şcóle, am dreptul sĕ'-mĭ cer denumirea definitivă, spun verde aceluĭ comitet convingerea mea, şi trimit de altcum decretul cerut, şi reţin pe cel ce dicea comitetul că mi se compete. Dar Comitetul se supĕră foc pe mine pentru imputarea ce i-o făcusem, şi mĕ ameninţă cu tranferarea. Senatul şcóleĭ face pro­test, ér Comitetul se mânie şi pre Senat şi declară că cu Senatul şcóleĭ din Lisa sistéză orĭ ce corespondenţă, ér învĕţătoriul diríginte este des­tituit cu finea anulu scolastec 1878/9. Eu, fiind ca post mi’oĭ căpĕta şi la alte şcóle, nu am făcut nicĭ un capital din ameninţările Comitetuluĭ, mi-am împlinit chemarea de dascăl, am organisat pomologia — care altcum în bună stare mi-o lăsase antecesorele Nicolau Albani — încât în véra anului 1879 s’a vedut îndemnat Inel. Comitet al Asociaţiunei Transil­vane pentru literatura română şi cultura poporuluĭ român a mĕ remu­nera cu 25 fl. v. a. constatânduse că numaĭ pomăria condusa de D. Mihaiu Domide din Sângeorgiu lângă Năsĕud, care fu premiat cu 50 fl. se află maĭ pre sus de cât a mea. Dar eu, după esamenul de véră, — merseĭ în Reteag, ducênd cu mine suvenirĭ de multe feliurĭ din frumósa dar sĕraca ţeră a Oltuluĭ.

In tómna anului 1879 m’am dus ca învĕţătoriu la scóla con­fesională din Bouţariul ĭnferior şi superior, în diecesa Lugoşuluĭ, chiar în pasul pórteĭ de fier. Acolo aveam salariu numai 200 fl. scóla o aflaĭ părăsită desgradită , ruptă, ea vaĭ de loc. Indată primăvéra o îngrădiĭ, reparaĭ cuartirul învĕţătoriuluĭ , puseĭ basă unei. pomăriĭ şi proveduĭ cu cărţĭi pe totĭ băiaţiĭ, că nu aflaĭ , la mergerea mea acolo, nicĭ un mic abcdar ! Scóla era plină de copiĭ, progresul era pipăit. Doĭ anĭ am stat aci. După 2 anĭ s’a urcat léfa învĕţătoréscă la 300 fl. numaĭ se maĭ stau, dar eu m’am tras în munţii lui Jancu şi Horea, învĕţătoriu la scóla confesională din Buciumşésa, aparţinăţóre Archidieceseĭ Blajuluĭ. Aci am organisat de nou şcóla, că, de şi esistase aci scólă încă, din dilele fericituluĭ Şincaĭ şi Josif cel bun, dar era după sistemul vechiu. Treĭ anĭ am stat aci, în carĭ am rĕdicat şcóla la adevărata eĭ valóre, apoĭ m’am tras maĭ la centrul Ardealuluĭ, în Sâncel, lângă Blaj. Credeam că fiind Sâncelul în inmediata apropiare a Blajuluĭ, vĕdênd că salariul învĕţatoriuluĭ este 300 fl. cuartir şi lemne, şciind — din audite — că Sân­celul e comună avută, credeam că’ voiu afla trebile şcolare în rêndul cel maĭ bun. Grozavă amăgire! E drept că edificiul scóleĭ pe din afară era bun şi frumos, dar îl aflaĭ desgrădit pe de o parte, ér cuartirul învĕţătoriuluĭ ca un staul de surupat, fără padiment şi cuptor, cu ochiĭ ferestrilor tot sdremţe şi copii fără cărţi. In vre-o treĭ sĕptĕmânĭ puseĭ şcóla în rênd bun, plătind multe de tóte din punga mea propriă, cu deosebire cărţile băieţilor şi recuisitele de scris, pentru carĭ şi adĭ maĭ am bani pe la eĭ, şi cu banĭ voiu fi până la a dóua venire. E drept că — după spusa sâncelenilor şi a Dlui protopop de acolo — nicĭ când nu fu frecuentarea şcóleĭ lor ca sub conducerea mea, dar şi aceea este drept că maĭ reu nicăirĭ nu căpătai salariul ca în Sâncel. Noroc avuĭ cu dóuĕ familiĭ, a Dluĭ posesor Niculae Rusanu şi a Dluĭ protopop Bran, la carĭ îmĭ era casa deschisă şi mésa întinsă gratis, din prietiniá, că altcum nu sciu cum o aş fi dus, ca şi adĭ maĭ am salariu în Sâncel, de şi a trecut un an de când veniĭ de acolo, şi de şi am rugat pe Senatul şcoleĭ de acolo în maĭ multe rêndurĭ, ba chiar şi pe Veneratul ordinariat metropolitan din Blaj, dar fără resultat.   .

Când ocupaĭ postul din Săncel, fuĭ denumit de învĕţătoriu co­munal în Banat, la Satul-Nou, cu un salar mult mai bun ca în Sâncel, dar eu preferiĭ a remânea în apropiarea Blajuluĭ cu speranţa că Dniĭ ceĭ marĭ îşi ţin promisiunile, am vĕdut însĕ cu timpul că m'am înşelat.

Până fuseĭ în Sâncel, me chemă odată Ex. Sa D. metropolit Vancea la curte şi’mĭ făcu propunerea sĕ merg învĕţătoriu la scolă din Ghimeş, căcĭ e ameniuţată din partea inspectoruluĭ reg. ung. sĕ o pre­facă în şcólă comunală; eu însĕ nu putuĭ primi, căcĭ eram ocupat ca redactor, ce dintr’un loc isolat ca Gimeşul, între munţiĭ sĕcuescĭ, îmĭ era preste putinţă.

In Octobrele anuluĭ 1886 primesc o învitare din Năsĕud, ca sĕ competez pentru careva din posturile dăscălescĭ vacante de pe valea So­meşuluĭ, din fostul district al Năsĕuduluĭ. Timpul era înaintat; eu înce­pusem prelegerile la şcóla din Sâncel, salariul nu mi’l căpătăm, spese aveam marĭ cu redigearea foilor şi lucru mult, decĭ concuraĭ şi fuseĭ ales în Rodna, unde me strămutaĭ în Novembre 1886. Vĕ mărturisesc câ’mĭ păru reu că las Sâncelul, unde pusĕĭ şcóla în rênd bun și făcuĭ o pomăria de model, ér padimentul cuartiruluĭ învĕţătoresc îl făcusem nu­maĭ cu câteva dile însumĭ cu mânile mele, dar a servi fără plată, nu maĭ puteam, că mĕ strîngeau şi pre mine alţiĭ în curele. Imĭ luaiu adio dela prietinii din Sâncel și Blaj, cu carĭ trăiĭ atâtea dile bune, vĕduĭ, pentru ultima dată pe venerabilul moş Cipariu, care mĕ iubia fórte, şi veniĭ aci, unde sunt şi în diua de adĭ, şi unde mĕ aflu fórte bine, nu­mai cât salariul (300 fl. la an) e prea mic în comparare cu pretensiunile unuĭ opid metalurg ca Rodna.

De când sunt dascăl, numaĭ odată, în Baru mare, m’am plâns că nu am copiĭ destuĭ în scóla, dar amicul căruia me plânsesem, îmĭ dise: de nu aĭ — fă-ţi! Si mi-am făcut, şi de atuncĭ listă de lene­vire din mâna mea n’a eşit, dar nicĭ elev fără cărţi nu am lăsat, chiar de i le am cumpĕrat din punga mea cea spartă.

In viéţa mea am organisat de nou 5 scóle: cea din Vălcelele rele, Baru mare, Bouţariu, Bucium Şésa şi Sâncel, ér la scóele din Orlat, Lisa şi Rodna, de nu am contribuit la rĕdicarea nimbuluĭ lor, cel puţin le-am ţinut în starea în care le aflasem.

Nu pot suferi om leneos, tăndălos, din care causă mi-am atras adesea dujmăniĭ combătând lenea de o potrivă cu negligerea limbeĭ materne.

Din tóte celea până aci dise se vede ca nu am făcut maĭ mult decât îmĭ impunea detorinţa, din care causă n’ar fi avut de ce mĕ maĭ pune amicul Stoica în fruntea numĕrului 10 al revisteĭ sale.

           Că m’am ocupat în timpul indiferent cu literatura, e drept; dar ce trebuia sĕ fac? cu ce era sĕ omor vremea de séra, de când lăsam copii acasă, şi până diminéţa ce se adunau érăşĭ? De somn se maĭ şi satură omul dela o vreme, apoĭ în grópă n’om avé alt lucru, putem tot durmi. Ér salariul dâscălesc nu’mĭ permitea şi nu’mĭ permite sĕ umblu numaĭ din petrecerĭ în petrecerĭ, decĭ am stat şi stau la mésă, cetesc şi scriu ce am şi ce pot.

Pe cale autodidactică mi-am însuşit niţel limba germână şi mag­hiara, dar niţel, cât mê pot adĭ folosi de opurĭ din limbile acelea, că la perfecţiă nu le’oiu duce până’ĭ cucul - cuc !

A scrie începui maĭ întâĭ în Gura Satuluĭ, apoĭ în Cartile săteanu­luĭ român, după aceea în Familiă, Nóua bibliotecă română, prin unele calendare, Observatoriul, Transilvania, Scóla română, Fóia şcolastică, Telegraful român, Gazeta Transilvanieĭ, Contemporanul, Gazeta poporuluĭ, şi Tribuna. Când eram în Sâncel mĕ angajeasĕm ca colaborator primar la Foişóra amicului Gr. Sima, apoi la redactarea şi edarea Cărţilor să­teanului român, care o purtaĭ un an de dile ca sĕ me bag în detoriĭ, căcĭ pela buniĭ abonaţĭ măĭ am şi adĭ aprópe 200 fl; maĭ în fine lucraĭ la revista Convorbirĭ Pedagogice aprópe un an de dile, care’mĭ umplu punga de nimic, ér de present colaborez la revista George Lazar.

Din materialul literatureĭ poporale publicaĭ opşórele „Trandafiri şi Vioreleu în editura Dluĭ N. F. Negruţ din Gherla şi „Ţiganii" in editură propria, dar ambele au slabă trecere, semn că trebuia dat scum­pul material unor ómeni cu titulĭ maĭ marĭ sĕ’l publice, atuncĭ dóră ar fi avut maĭ mare trecere. De un an şi maĭ bine îmĭ zace nepublicat un tom de Poveştĭ ardeleneşcĭ netipărit; la 1 Faur 1888 se va pune sub tipariu, din partea Dluĭ N. J. Ciurcu librariu în Braşov.

De present lucru maĭ mult la literatura poporală, am preste pa­tru miĭ poesiĭ poporale şi aprópe la o sută subiecte din mitologia popo­rului român, afară de teancurile de manuscrise ce aştéptă purisare şi studiare, când vor fi gata? şi când vor vedea faţa tipografuluĭ? — nu sciu.

Când eram în Sâncel, îndemnat de Rev. d. canonic Jón Moldovan din Blaj scriseĭ „Inimióra“ adecă flórea poesieĭ naţionale care o luă în editură D. W. Krafft din Sibiiu, după ce nicĭ o tipografiă româ­nă din acésta patriă nu voi sĕ o tipăréscă.

In Septembrele anuluĭ 1886 m’am gândit mult ce ar fi de făcut ca eleviĭ şcolelor rurale se nu fie lipsiţĭ de cărţile celea maĭ necesare, de abcdare şi legendare. Nu reflectaĭ înse nicĭ când la şcóla condusă de mine, că eu, în scóla mea, elev fără carte n’am avut, i-am căştigat chiar şi din pungă mea numaĭ sĕ’mĭ ajung scopul, se’ĭ învĕţ a ceti şi a scrie; am avnt înaintea ochilor numĕrul preponderant al şcólelor române con­fesionale, atât gr. cat cât şi gr. ort. carĭ sunt lipsite de cărţĭ. Decĭ m’am pus şi am apelat la marinimositatea tuturor Românilor, sĕ contribue du­pă voinţă şi putinţă la rĕdicarea unuĭ fond de abcdare şi legendare pen­tru eleviĭ sĕracĭ al şcólelor române rurale. După ce veniĭ aci, rugai pe domniĭ inteliginţĭ de aci sĕ conlucre împreună cu mine pentru acest scop. Şi Dlor nu refusară, ne intrunirăm intr’un comitet de ajutorare sub preşedinţa Magnificuluĭ Domn Florian cavaler de Porcius, v. căp. em. şi re­numituluĭ botanist, membru academieĭ române. De aci am renoit apelul, atât cătră public în genere, dela care ceream milă pe séma celor maĭ miserĭ baiaţĭ ai poporuluĭ, cât şi cătră învĕţătorĭ, ca sĕ ne arate lipsele. Puţin însĕ s’a putut face, pre lângă tóte apelurile comitetuluĭ nostru, căcĭ chiar ceĭ mai avuţi aĭ némuluĭ, ceĭ ce strigă la dese ocasiunĭ în gu­ra mare: Naţia, némul trebue luminat; ceĭ ce continuu pun vina pe preoţĭ şi pe dascălĭ că nu limpedesc mintea naţieĭ, aceia sunt carĭ nu au contribuit nicĭ o monetă chióră pentru acest scop. Tot ce au incurs, a fost dela dascălĭ de ceĭ micĭ, preoţĭ, ér de ceştĭ micĭ, posesorĭ şi plu­garĭ, câteva domnişóre şi dómne, câţĭva comercianţĭ tinerĭ din Braşov, şi puţinĭ funcţionarĭ de ceştĭ maĭ mărunţĭ. Dar sé fi dat ceva consilieriĭ, metropoliţiĭ şi episcopiĭ, canoniciĭ, protopopiĭ, advocaţiĭ (cu esepţiune de Dl Emanuel Ungurean din Timişóra), mediciĭ, ingineriĭ, profesoriĭ ceĭ cu plăţĭ marĭ, posesoriĭ ceĭ marĭ de pe câmpiă, din munţiĭ cu aurul şi de pe aiurea, ferĭ dómne. Aşa apoĭ, numaĭ din gură, dela mesele încăr­cate de mâncărĭ alese şi beuturĭ scumpe, slab vom lumina némul, da­că nici abcdare nu-i dăm.

Rodna, la 10 Novembre 1887.

J. P o p u   R e t e g e n u l.