de Octavian Frînc
INTRODUCERE
Conciliile ecumenice, sinoadele regionale, scrierile Sfinților Părinți și sfintele canoane nu ne spun nimic despre curia patriarhală ca structură, ci doar despre Sinodul Permanent ca organism constituit în vederea tratării chestiunilor administrative. Printre izvoarele canonice folosite spre redactarea Cleri sanctitati (c. 286-288) și a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO, c. 114) – canoane care tratează despre curia patriarhală - găsim referiri la c. 26 al celui de al IV-lea Conciliu de la Constantinopol (869-870), la conciliul din Lyon (1274, deși acesta vorbește despre Curia Romană), la Sinodul Maroniților de pe Muntele Liban (1736), Sinodul Sirienilor de la Sharfeh (1888). Actualul cod tratează despre curia patriarhală în titlul al IV-lea (Bisericile patriarhale), cap. IV (curia patriarhală), cc. 114-125, iar „ceea ce se spune în dreptul comun despre Bisericile Patriarhale sau despre Patriarh, se înţelege că se va aplica şi Bisericilor arhiepiscopale majore” (CCEO, c.152).
Prin bula papală Ad Totius Dominici Gregis, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a ridicat în data de 16 decembrie 2005 Biserica Română-Unită cu Roma, Greco-Catolică, la statutul de Biserică Arhiepiscopală Majoră. Imediat după aceasta, s-a trecut la organizarea unei Curii care să-l sprijine pe Arhiepiscopul Major în îndeplinirea atribuţiilor sale ca şi Părinte şi Cap al Bisericii. Curia urma a fi formată din: Sinodul permanent, Episcopii Curiei, Tribunalul Ordinar, Economul şi Consiliul economic, Cancelarul şi Biroul de Presă, Comisia liturgică, Comisia de redactare a dreptului particular, Comisia patrimonial-juridică, Comisia Socială. La puțin timp, a fost dotată cu un statut ad experimentum pe o perioadă de 3 ani şi a intrat în vigoare după aprobarea sa de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică în sesiunea ordinară din 21-23 octombrie 2008 şi promulgat de către Arhiepiscopul Major prin decretul 117/2008 din 08.11.2008 (de-cum înainte SCAM).
Personalul clerical al Curiei poate fi numit de Arhiepiscopul Major din oricare Eparhie a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, având în prealabil consimțământul Episcopului eparhial sau al Superiorului major, dacă este vorba de membrii unui institut călugăresc sau ai unei societăţi de viaţă comunitară după model călugăresc. Acest personal este numit pe o perioada de cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, iar salarizarea lui este stabilită de către Arhiepiscopul Major cu consensul Sinodului Episcopilor. Fondurile pentru buna funcţionare a Curiei provin atât din bunurile pe care Arhiepiscopul Major le poate folosi pentru acest scop cât şi din contribuţia fiecărei Eparhii, contribuţie ce va fi fixată de către Sinodul Episcopilor.
După această scurtă introducere în temă, ne propunem a privi îndeaproape fizionomia constitutivă a fiecărui organism, modalitatea funcționării cât și finalitatea sa în cadrul Curiei.
1. SINODUL PERMANENT
Sinodul permanent este una dintre cele mai vechi instituții specifice Bisericilor Orientale, exercitând funcțiunea de a guverna în Bisericile patriarhale. Înainte de promulgarea legislației Cleri sanctitati, această instituție a avut o mai mare importanță în Bisericile orientale neunite decât în cele unite.
Sinodul permanent este institutul juridic cel mai important din întreaga structură a Curiei, nu doar pentru vechimea sa istorică și pentru prima poziție ocupată în rândul celorlalte organisme ale Curiei, ci și pentru raportul foarte strâns de colaborare pe care-l are cu Arhiepiscopul Major în administrarea Bisericii Arhiepiscopale Majore. Chiar dacă o bună parte din acest Sinod este ales de către Sinodul Episcopilor, nu este o parte a acestuia din urmă, ci o instituție separată, un organism foarte important pentru buna funcționare a Bisericii. Prin separarea Curiei de Sinodul Episcopilor, atât Cleri sanctitati cât și CCEO, transformă Curia într-o instituție de sine stătătoare în cadrul Bisericii Arhiepiscopale Majore.
Funcționarea unei instituții este strâns legată de constituirea ei. În cazul de față, modalitatea de constituire a Sinodului Permanent ne este oferită de către c. 115 §1 conform căruia Sinodul Permanent se compune din Arhiepsicopul Major și patru episcopi numiți pe o durată de cinci ani. Canonul 121 stabilește ca, în cazul imposibilității constituirii Sinodului permanent din 4 episcopi, Sinodul episcopilor să aibă dreptul de a alege doi episcopi, dintre care unul să fie Episcop eparhial. CCEO nu oferă prea multe informații asupra procedurii de alegere și nici SCAM care tratează problematica Sinodului Permanent în titlul al III-lea.
Organism colegial, Sinodul Permanent are rolul de a trata problemele cele mai urgente și mai importante ale Bisericii. În anumite împrejurări, Arhiepiscopul Major va cere consimțământul sau sfatul Sinodului Permanent. Convocarea și prezidarea Sinodului sunt îndeplinite de către Arhiepiscopul Major, iar în caz de imposibilitate, această sarcină îi revine episcopului cel mai vârstnic în hirotonire episcopală. Convocarea nu are loc doar în situații de urgență, ci trebuie făcută cu regularitate de cel puțin două ori pe an. Deciziile sunt luate cu majoritate absolută, votul fiind secret în ceea ce privește persoanele.
Printre îndatoririle Sinodului Permanent amintim: consensul acordat Arhiepiscopului Major pentru a vizita, datorită unei situaţii grave, orice biserică, localitate ori eparhie și a îndeplini tot ceea ce este de competența episcopului eparhial; consensul dat administratorului Bisericii asupra locului de convocare a Sinodului electoral; sustragerea din partea Arhiepiscopului Major a unui loc sau a unei persoane juridice de sub puterea episcopului eparhial și subordonarea acestuia sieși; hotărâri în legătură cu treburile civile ale eparhiilor; convocarea, dacă e necesară, a Sinodului episcopilor; acceptarea renunțării la oficiu a unui episcop eparhial demisionat; primirea dării de seamă a administrației precum și previziunea intrărilor și ieșirilor din partea Economului Bisericii (c. 122 § 3). Sinodul Permanent nu este doar un organism colegial, colectiv, consultativ și auxiliar, ci reprezintă în mod real participarea întregului episcopat la guvernarea unei Biserici arhiepiscopale majore sui iuris.
