În evoluția lor istorică, Bisericile orientale catolice au dezvoltat un centru de guvernare, numit în timpurile moderne Curia patriarhală sau arhiepiscopală majoră, după caz, pentru o mai bună funcționare. După promulgarea CCEO
în general, toate Bisericile au încercat să constituie o Curie sau au
purces la actualizarea celei existente, prin stabilirea de organisme
viabile care să contribuie la o mai bună administrare a întregii
Biserici. La nivel structural, Curia cuprinde diferite secțiuni: Sinodul permanent, Episcopii Curiei, Tribunalul Ordinar, Econonomul, Cancelarul, diferitele Comisii.
La baza funcționării acestei structuri stau principii precum cel al
subsidiarității, al sinodalității și al colegialității, la care se
adaugă și cel al teritorialității.
Organismele Curiei nu se bucură
de autonomie absolută, ba dimpotrivă, natura lor este vicarială,
ministerială și instrumentală. Rolul Curiei este de a apăra și de a
garanta disciplina Bisericii sui iuris. În administrarea și
guvernarea Bisericii, trebuie să existe consistență, regularitate și
linii de urmărit, care să ofere însă și spații pentru sugestii și
decizii.
Curia nu este o piesă dintr-un mecanism birocratic, ci o
realitate eclezială care contribuie la protejarea patrimoniului
disciplinar și ritual al Bisericii sui iuris prin funcția sa
consultativă, colegială, executivă și judiciară. Analizele, concluziile,
răspunsurile oferite de Curie la probleme care privesc în mod direct
viața Bisericii ar trebui să fie rezultatul unui studiu temeinic, a unei
reflexii îndelungate și a rugăciunii care sfarmă piatra minții și a
inimii. Cu alte cuvinte, Curia este în serviciul Bisericii având mereu
prezentă drept finalitate supremă mântuirea sufletelor.
Pentru
cei interesaţi de aprofundarea subiectului, propunem în zilele
următoare un articol structurat în trei părţi, pentru facilitarea
lecturii.
