Vineri, 24 ianuarie a.c., în comemorarea liturgică a sfântului Francisc de Sales, a fost dat publicităţii Mesajul papei Francisc pentru cea de-a 54-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, având tema: «"Ca să povestești în auzul fiului tău și fiului fiului tău" (Ex 10,2). Viața se face istorie».
Mesajul este dedicat temei naraţiunii, deoarece – aşa cum scrie pontiful în introducere – "pentru a nu ne rătăci avem nevoie să respirăm istorisirile bune, istorisiri care ne edifică, nu care ne distrug". «În confuzia vocilor şi a mesajelor care ne înconjoară, avem nevoie de o naraţiune umană care să vorbească despre noi şi despre frumuseţea care locuieşte în noi.» Astfel evidenţiază papa Francisc necesitatea unei naraţiuni" care să ştie să privească lumea şi evenimentele cu bunătate; care să istorisească apartenenţa noastră la un ţesut viu; care să reveleze împletirea firelor cu care suntem conectaţi între noi".
În continuare, vă oferim., în traducerea noastră de lucru, Mesajul Sfântului Părinte pentru cea de-a 54-a Zi a Comunicaţiilor Sociale
1. A ţese povestiri
Omul este o fiinţă narativă. Încă din copilărie, ne este foame de poveşti precum ne este foame de hrană. Fie că sunt sub formă de basme, de romane, de filme, de cântece, de ştiri… poveştile ne influenţează viaţa, chiar dacă nu suntem conştienţi de acest lucru. Adesea decidem ce este corect sau greşit pe baza personajelor şi a poveştilor pe care le-am asimilat. Poveştile ne marchează, ne modelează convingerile şi comportamentele, ne pot ajuta să înţelegem şi să spunem cine suntem.
Omul nu este doar singura fiinţă care are nevoie de haine pentru a-şi acoperi propria vulnerabilitate (cf Gen 3,21) dar este, de asemenea, singura fiinţă care are nevoie să se istorisească, să se "îmbrace" cu povestiri pentru a face să continue propria viaţă.
Omul este o fiinţă narativă pentru că este o fiinţă în devenire, care se descoperă şi se îmbogăţeşte prin situaţiile de viaţă pe care le trăieşte. Însă, încă de la începuturi, povestea noastră este sub ameninţare: în istorisire se fac simţite vânturi ameninţătoare.
2. Nu toate poveştile sunt bune
"Dacă vei mânca, vei deveni ca Dumnezeu" (Gen 3,4): ispitirea şarpelui introduce în desfăşurarea istorisirii un nod greu de desfăcut. "Dacă vei deţine, vei deveni, vei ajunge…", continuă să ne şoptească şi azi cei care folosesc aşa-numita "storytelling" (povestire) pentru a instrumentaliza. Câte poveşti nu ne narcotizează, convingându-ne că, pentru a fi fericiţi, trebuie neapărat să avem, să posedăm, să consumăm. Aproape că nu ne dăm seama cât devenim de lacomi după bârfe şi vorbire de rău, cât de mult violenţă şi falsitate consumăm.
Deseori, războaiele de ţesut ale comunicării în loc să ţeasă istorisiri constructive – care sunt un liant pentru relaţiile sociale şi pentru ţesăturile culturale – ţes poveşti distructive şi provocatoare, care strică şi rup firele fragile ale coexistenţei.
Adunând informaţii neverificate, repetând discursuri banale şi fals convingătoare, lovind prin declaraţii pline de ură, nu se ţese istoria umană, ci se dezbracă omul de demnitate.
Însă, în vreme ce istorisirile folosite cu scopul de a instrumentaliza şi de a obţine puterea au viaţă scurtă, o istorisire bună este în măsură să depăşească hotarele spaţiului şi ale timpului. Chiar şi secole mai târziu, rămâne actual, pentru că hrăneşte viaţa. Într-o epocă în care falsificarea devine din ce în ce mai sofisticată, atingând niveluri exponenţiale (deepfake), avem nevoie de înţelepciune pentru a accepta şi a crea istorisiri frumoase, adevărate, bune. Avem nevoie de curaj pentru a respinge istorisirile false şi pline de răutate. Avem nevoie de răbdare şi de discernământ pentru a redescoperi istorii de viaţă care să ne ajute să nu pierdem firul printre numeroasele plăgi din zilele noastre; istorisiri care să aducă la lumină adevărul despre ceea ce suntem, chiar şi în eroismul ignorat din viaţa de fiecare zi.
3.Povestea poveștilor de viață
Sfânta Scriptură este o Poveste a poveștilor de viață. Câte episoade, popoare, persoane se prezintă! Ea ne arată încă de la început un Dumnezeu care este creator și în același timp povestitor. El, într-adevăr, rostește Cuvântul său și lucrurile există (cf. Gen 1). Prin modul său de a povesti, Dumnezeu cheamă la viață lucrurile și, la momentul culminant, creează bărbatul și femeia ca interlocutori ai săi liberi, generatori de povești de viață împreună cu El. Într-unul dintre Psalmi, creatura îi povestește Creatorului: ”Tu ai format rărunchii mei, m-ai țesut în sânul mamei mele. Te laud pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată [...] Oasele mele nu erau ascunse pentru tine când am fost plămădit în taină, țesut în chip minunat în adâncurile pământului” (Ps 139, 13-15). Noi nu ne-am născut împliniți, dar avem nevoie să fim mereu ”țesuți” și ”împletiți”. Viața ne-a fost dăruită ca invitație de a continua să țesem acea ”făptură minunată” care suntem noi.
În acest sens, Biblia este marea poveste de iubire dintre Dumnezeu și omenire. În centrul se află Isus: povestea vieții sale duce la împlinire iubirea lui Dumnezeu față de om și, în același timp, povestea de iubire a omului față de Dumnezeu. Omul va fi, astfel, chemat, din neam în neam, să povestească și să fixeze în memorie episoadele cel mai semnificative ale acestei Povești a poveștilor de viață, cele capabile să comunice rostul a ceea ce s-a întâmplat.
Titlul acestui Mesaj este luat din cartea Exodului, povestire biblică fundamentală în care Dumnezeu intervine în istoria poporului său. Într-adevăr, atunci când fiii lui Israel înrobiți își înalță glasul către El, Dumnezeu ascultă și își aduce aminte: ”Dumnezeu și-a adus aminte de alianța sa cu Abraham, cu Isac și cu Iacob. Dumnezeu a privit spre fiii lui Israel și a luat cunoștință Dumnezeu de ei” (Ex 2,24-25). Din memoria lui Dumnezeu izvorăște eliberarea de asuprire, care se realizează prin semne și minuni. Acesta este momentul în care Dumnezeu îi înmânează lui Moise sensul tuturor acestor semne: ”ca să povestești în auzul fiului tău și fiului fiului tău cum m-am purtat cu egiptenii și ce semne am pus în mijlocul lor! Și veți cunoaște că eu sunt Domnul!” (Ex 10,2). Experiența Exodului ne învață că cunoașterea lui Dumnezeu se transmite mai presus de toate povestind, din generație în generație, felul în care El continuă să se facă prezent. Dumnezeul vieții se comunică povestind viața.
Isus însuși vorbea despre Dumnezeu nu prin discursuri abstracte, ci prin parabole, scurte povestiri, luate din viața de zi cu zi. Aici viața devine poveste și apoi, pentru ascultător, povestea devine viață: acea povestire intră în viața celui care o ascultă și o transformă.
Chiar și Evangheliile, nu întâmplător, sunt povestiri. În timp ce ne informează despre Isus, ne ”performează” spre Isus, ne conformează Lui: Evanghelia cere cititorului să participe la aceeași credință pentru a împărtăși aceeași viață. Evanghelia lui Ioan ne spune că Povestitorul prin excelență – Logosul, Cuvântul – s-a făcut narațiune: ”Fiul, Dumnezeu unicul născut, care este spre pieptul Tatălui, El l-a povestit” (In 1,18; variantă). Am folosit termenul ”a povestit” pentru că originalul [grecesc] ”exeghésato” poate fi tradus fie prin ”a revelat”, fie prin ”a povestit”. Dumnezeu s-a întrepătruns personal în omenirea noastră, dându-ne astfel o nouă modalitate de a țese poveștile noastre de viață.
4.O poveste de viață care se reînnoiește
Povestea vieții lui Cristos nu este un patrimoniu din trecut, este povestea noastră de viață, mereu actuală. Ea ne arată că Dumnezeu a pus la inima sa omul, trupul nostru, istoria noastră, făcându-se om, trup și istorie. Ne spune, totodată, că în rândul oamenilor nu există povești de viață insignifiante sau mărunte. După ce Dumnezeu s-a făcut istorie, orice istorie umană este, într-un anume sens, istorie divină. În istoria fiecărui om, Tatăl revede istoria Fiului său coborât pe pământ. Orice istorie umană are o demnitate ce nu poate fi suprimată. De aceea, omenirea merită povestiri care să fie la înălțimea ei, la acea înălțime amețitoare și fascinantă la care a ridicat-o Isus.
”Voi”, scria Sfântul Paul, ”sunteți scrisoarea lui Cristos alcătuită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Spiritul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (2 Cor 3,3). Spiritul Sfânt, iubirea lui Dumnezeu, scrie în noi. Scriind în noi, fixează în noi binele, ni-l amintește. A aminti înseamnă, de fapt [după etimologia latină a verbului ”recordare”], a aduce la inimă, ”a scrie în inimă”. Prin lucrarea Spiritului Sfânt, orice istorie, chiar și cea mai uitată, chiar și cea care pare scrisă pe rândurile cele mai strâmbe, poate deveni inspirată, poate să se renască într-o capodoperă, devenind un apendice al Evangheliei. Precum ”Confesiunile” lui Augustin, ”Povestirile Pelerinului” a lui Ignațiu, ”Povestea unui suflet” a Terezei a Pruncului Isus, ”Logodnicii” sau ”Frații Karamazov”. Asemeni multor altor povești de viață, care au regizat de o manieră minunată întâlnirea dintre libertatea lui Dumnezeu și libertatea omului. Fiecare dintre noi cunoaște diferite povești de viață care au parfumul Evangheliei, care au mărturisit Iubirea ce schimbă viața. Aceste povești de viață cer să fie împărtășite, povestite, aduse la viață în orice timp, prin orice limba, prin orice mijloc.
5.O poveste de viață care ne reînnoiește
În orice mare povestire intră în joc și povestirea noastră. În timp ce citim Scriptura, viețile sfinților și chiar acele texte care au știut să citească sufletul omului și să-i scoată la lumină frumusețea, Spiritul Sfânt este liber să scrie în inima noastră, reînnoind în noi memoria a ceea ce suntem în ochii lui Dumnezeu. Când ne aducem aminte de iubirea care ne-a creat și ne-a mântuit, când strecurăm iubire în povestea vieții de zi cu zi, când țesem prin milostivire urzeala zilelor noastre, atunci întoarcem pagina. Nu mai rămânem înnodați de regrete și tristețe, legați de o memorie bolnavă care ne încătușează inima ci, deschizându-ne spre alții, ne deschidem la viziunea însăși a Povestitorului. A-i povesti lui Dumnezeu povestea noastră nu este niciodată zadarnic: chiar dacă cronica evenimentelor rămâne neschimbată, se schimbă sensul și perspectiva. A se povesti pe sine lui Dumnezeu înseamnă a intra în privirea sa de iubire milostivă față de noi și față de alții. Lui îi putem povesti poveștile de viață pe care le trăim, la El putem aduce persoanele, Lui îi putem încredința situațiile. Cu El putem reînnoda țesutul vieții, cosând din nou a fost rupt și smuls. Cât de mult avem nevoie de aceasta, cu toții!
Cu privirea îndreptată spre Povestitor – unicul care deține punctul de vedere final – ne apropiem apoi de protagoniști, de frații noștri și de surorile noastre, actori alături de noi în povestea de astăzi. Da, pentru că nimeni nu este un figurant pe scena lumii și povestea fiecăruia este deschisă unei posibile schimbări. Chiar și când povestim răul, putem învăța să facem loc răscumpărării, putem recunoaște în mijlocul răului chiar dinamismul binelui și să-i acordăm un spațiu.
Aşadar, nu este vorba de a urma logica povestirii, nici de a face sau a nu face publicitate, ci de a ne aminti cine suntem în ochii lui Dumnezeu, de a asista la ceea ce Spiritul Sfânt scrie în inimă, de a dezvălui tuturor că povestea lui conţine încântătoare minuni. Pentru a reuşi aceasta, să ne încredinţăm unei femei care a ţesut umanitatea lui Dumnezeu în trupul ei şi, spune Evanghelia, a ţesut laolaltă tot ceea ce i s-a întâmplat. De fapt, Preacurata Fecioară Maria a păstrat totul, meditând în inima ei (cf Lc 2, 19). Să-i cerem ajutorul ei, celei care a ştiut să dezlege nodurile vieţii prin forţa iubirii.
O, Maria, femeie şi mamă, tu ai ţesut Cuvântul divin în trupul tău, ai povestit cu viaţa ta lucrările măreţe ale lui Dumnezeu. Ascultă poveştile noastre, păstrează-le în inima ta şi asumă-ţi acele poveşti pe care nimeni nu vrea să le asculte. Învaţă-ne să recunoaştem firul cel bun al istoriei. Priveşte la grămada de noduri care s-a încurcat în viaţa noastră, paralizându-ne memoria. Mâinile tale delicate pot dezlega orice nod. Femeie plină de Spirit Sfânt, maică a încrederii, inspiră-ne şi pe noi. Ajută-ne să construim istorii de pace, istorii pentru viitor. Şi arată-ne calea pentru a o parcurge împreună.
Roma, bazilica Sfântul Ioan din Lateran, 24 ianuarie 2020, în comemorarea liturgică a sfântului Francisc de Sales
