de Giovanna Pasqualin Traversa
Nu-l întreba niciodată pe un bolnav terminal: "Ce mai faci?" şi nici nu-i spune "te înţeleg" sau "ai răbdare". Mai bine întreabă-l: "Cum pot să te ajut?" sau: "Cum a trecut noaptea?". Aceste persoane nu ne cer un răspuns, ci împărtăşirea unui adevăr şi durerea lor are nevoie de spaţiu, de a fi ascultată şi eventual chiar urlată. Şi respectată pentru că, aşa cum spune micul principe în romanul omonim al lui Saint-Exupéry, "este aşa de misterioasă lumea lacrimilor!"
Este convins de asta părintele Carlo Abbate, de 14 ani capelan la Roma al ospiciului Villa Speranza (ASL Roma), structură rezidenţială cu 30 de paturi în care sunt primite circa 450 de persoane pe an, care în cadrul Zilei de studiu pentru asistenţii spirituali şi capelanii din ospicii, promovate ieri la Roma de Oficiul naţional pentru pastoraţia sănătăţii de la CEI, a oferit o contribuţie importantă cu privire la modelele de asistenţă şi însoţire a muribundului.
Introducând lucrările, directorul Oficiului, părintele Massimo Angelelli, a clarificat că, deşi este comparată greşit de unii cu eutanasia, "sedarea paliativă profundă nu este deloc un act de eutanasie", înlăturând orice echivoc posibil între sedare profundă - tratament sanitar prevăzut de legile despre îngrijirile paliative pentru a permite pacientului aflat în fază terminală să nu simtă durere când orice alt tratament farmacologic este de acum ineficace - şi acte de eutanasie menite să provoace moartea. În cursul zilei s-au succedat, în afară de cea a părintelui Abbate, intervenţiile părintelui Mario Cagna, asistent spiritual / călugăr în ospiciul din Chiavari, şi Guido Miccinesi, psihiatru, epidemiolog, diacon din dieceza de Firenze şi responsabil regional al pastoraţiei sănătăţii. Am adunat declaraţiile lor.
"Noi capelanii din ospiciu - relatează părintele Abbate la agenţia SIR - ajungem să luptăm cu timpul care urmează să se termine care generează teamă; cu timpul care rămâne care generează nelinişte; aşadar cu un mixaj de emoţii, durere, fragilitate şi suferinţă. Sunt multe, şi dureroase, întrebările sau exclamaţiile celui care ştie că a ajuns la ultimul popas: "Ce rău am făcut? De ce tocmai mie? Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu? Dumnezeu m-a părăsit! Ispăşesc păcatele mele! Nu mai am timp! Mi-e frică! Şi după aceea?". Ce este de făcut? "Să învăţăm - răspunde preotul - să stăm alături fără atitudini clericale; fără a spune «te înţeleg», lucru care nu este adevărat pentru că nu trăiesc ceea ce trăiesc ei, sau «trebuie să ai răbdare» sau, mai rău, «pentru a intra în paradis trebuie purtată propria cruce»". Mai degrabă trebuie "să se asculte plânsul, furia, răbufnirea; dacă este posibil să se încurajeze dialogul dar să nu ne fie frică de tăcere dacă acela pe care îl avem în faţa noastră ne cere pur şi simplu să stăm aproape de el". dar să nu ne fie frică nici de refuz pentru că "anumite reacţii nu sunt îndreptate către noi". Părintele Abbate aminteşte de vizita la ospiciu a papei Francisc, în urmă cu doi ani. I-am spus: eu celebrez aici 30 de liturghii pe zi; fiecare pat este un altar şi pe fiecare pat este acel Cristos răstignit pe care noi încercăm să-l ducem la fiecare persoană". Este nevoie, explică el, "să se pornească de la dimensiunea orizontală pentru a ajunge eventual la cea verticală, fiecare după propria credinţă". În 14 ani, părintele Abbate a însoţit aproape 6.700 de persoane, şi totuşi misterul morţii "omeneşte provoacă frică, aşa cum i-a provocat frică lui Isus în Ghetsemani". Pentru aceasta, în afară de o formare serioasă, este nevoie "să se aibă însoţitori de călătorie cu care să ne confruntăm".
"Când există o suferinţă legată de sănătate, este rănită toată persoana, şi în dimensiunea sa spirituală", şi pentru cel care crede "se schimbă raportul cu Dumnezeu", afirmă părintele Mario Cagna. Nu este suficient "a îngriji simptomele durerii fizice; trebuie să luăm asupra noastră suferinţa celui care trăieşte un parcurs de acceptare dificilă a propriei situaţii. Eventual există un raport problematic cu vreunul, sau nu reuşeşte să ierte sau să se ierte". Şi aspectul spiritualităţii "reiese uneori în mod mai puternic, bogat şi profund cu slăbirea persoanei şi perceperea apropierii morţii". Fiecare bolnav simte asta în mod diferit; pentru aceasta "în îngrijirile paliative se lucrează în mod vestimentar, sunt cusute după măsură peste fiecare individ în parte" şi "fiecare figură profesională, dincolo de propriile competenţe, nu poate face abstracţie de a intra în joc". Părintele Cagna afirmă că pentru a aduna o "istorie" spirituală există un model, indicat cu acronimul FICO (facilitează, încurajează, comunică, orientează), "încă un pic neşlefuit, dar care poate ajuta să se formuleze o «diagnoză» spirituală. În grupul care lucrez devine «cultură»; este important să i se dea o valenţă ştiinţifică". Pentru preot, uneori "sunt munca, gesturile legate de munca depusă înainte de boală, pentru a permite pacientului să se conecteze cu sine însuşi". Important este, dacă e posibil, să se creeze condiţiile pentru ca "să fie reimplicat". Şi să se promoveze prezenţa în ospicii a celor din familie precum şi a animalelor domestice.
Pentru Guido Miccinesi, "este fundamental să se încurajeze procesul de îngrijire spirituală în cadrul sistemului de îngrijiri paliative dându-i o definiţie profesională mai bună". Societatea italiană de îngrijiri paliative (SICP), explică el la agenţia SIR, "a elaborate nişte core curriculum (documente care conţin definiţia precisă, completă şi punctuală a tot ceea ce este necesar pentru a obţine cunoştinţe, abilităţi şi competenţe cerute de o profesie determinat, nr) în care se definesc aspecte de bază ale îngrijirilor paliative dar lipsea cel despre spiritualitate şi mi s-a cerut să-l elaborez din punctul de vedere al asistenţei". Este fundamentală "referinţa la un limbaj internaţional care să definească în manieră clară ce anume este spiritualitatea", însă documentul mai subliniază cât de mult "într-un moment în care deciziile pacientului şi ale familiei devin importante, asistenţa spirituală dă acel spaţiu mintal, al inimii şi de comunicare pentru a asuma deciziile corecte, fie ele şi ireversibile". Conţinuturi ale core curriculum sunt şi raportul dintre spiritualitate, bioetică, psihologie şi religie; problematicile deosebite ale vârstei pediatrice; competenţele necesare pentru asistenţa spirituală în îngrijirile paliative şi indicaţiile pentru a construi programe formative". Cuvânt-cheie "compasiune" ca mod de a fi, disponibilitate de a fi prezenţi şi a asculta suferinţa celuilalt fără a ne fi frică de ea".
(După agenţia SIR, 15 ianuarie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
